Lecţia pandemiei este cât se poate de limpede: în numele siguranţei şi al fricii ce se răspândeşte asemeni unei molime, statele pot să-şi impună, fără teamă şi fără ezitare, controlul lor asupra unor societăţi atomizate şi paralizate. Libertatea devine, în acest mediu atent reglat de puterea executivă, un concept suspect. Graniţele ei sunt trasate de cei care deţin autoritatea,o autoritate pe care mecanismele constituţionale sunt din ce în ce mai puţin capabile să o îngrădească. Starea excepţională devine, treptat, norma de la care nu se mai admite derogare.
Iar atunci când statele, generoase, consideră că pot admite concesii de moment, cuvântul care se iveşte pe buzele politicienilor este “ relaxarea”. Un cuvânt care pare a evoca, ca prin miracol, datoria bizară de a regăsi, la comandă şi la ordin cazon, bucuria de a trăi. După datoria de a fi supus datoria de a fi relaxat se naşte în mod dialectic. Condiţionarea pavloviană a umanităţii se desăvârşeşte, sub semnul entuziasmului.
Şi poate că tocmai în aceste momente de “ relaxare”, atunci când puterea arbitrară a statelor pare a se mai îmblânzi, este nevoie să reamintim modestele adevăruri elementare pe care pandemia pare că le-a făcut uitate. În faţa amneziei programate a statelor, este clipa unui exerciţiu de memorie lucidă.
Libertăţile constituţionale nu sunt un dar al statului mărinimos. Ele sunt înrădăcinate, ferm şi luminos, în condiţia originară a oamenilor înşişi şi pe temeliile lor se inalţă edificiul statului însuşi. Drepturile de care dispunem nu pot fi negociate cu cei care guvernează mandataţi de naţiuni exact spre a le proteja, ca pe o moştenire sacră . Drepturile individuale nu pot fi obiectul vreunei relaxări de moment. Unica modalitate prin care firescul vieţii poate fi regăsit este restabilirea completă a exerciţiului lor.
Aşadar nu relaxare ca semn al generozităţii statului atotputernic, ci restaurarea drepturilor în toată plenitudinea lor, iată premiza acelei normalităţi evocate de discursurile oficiale. Politica prudenţei, cea care se opune fricii contagioase şi iresponsabilităţii demagogice, nu poate avea alt fundament decât liberul-arbitru al oamenilor. Iar liberul- arbitru nu poate fi imaginat decât prin restaurarea integrală şi necondiţionată a libertăţilor cetăţeneşti.
Căci menirea statelor, în pofida tenacei propagande colectiviste, nu este aceea de a aplica, tenace şi autocratic, strategii destinate să aducă belşugul fericirii, ca într-un rai pământesc. Misiunea lor este cu mult mai modestă şi mai delicată, în acelaşi timp: aceea a proteja cadrul pe care doar ordinea spontană a libertăţii îl poate genera. Păstrarea statelor în limitele clare ale prerogativelor definite constituţional este parte din reţeta prudenţei politice.
Pandemia a retrezit exact acel instinct de intruziune şi de control pe care moderaţia lucidă doreşte să îl descurajeze. Cei care văd în state salvatori altruişti pun cărămizile unei ordini care va sfârşi prin a le lichida libertăţile. Naivitatea hrăneşte monştrii totalitari, acum, ca şi în secolul trecut.
În absenţa recunoaşterii caracterului sacru şi inviolabil al libertăţilor individuale existenţa noastră publică îşi pierde sensul ei. Contractul pe care autoritatea de stat se întemeiază nu poate fi revizuit unilateral, în beneficiul unei puteri ilimitate şi atotştiutoare.
