După suferința Vinerii Mari, înfricoșați de chinul și moartea lui Isus, apostolii au căzut sub povara descurajării și a fricii. Timp de trei ani s-au bucurat de faima lui și l-au urmat. S-au simțit importanți în preajmă-i, dar nu i-au înțeles, din păcate, nici Inima, nici misiunea, iar când El a fost arestat, toți l-au părăsit. Iuda l-a vândut înainte de a-l preda în mâinile celor răi, Petru, înspăimântat, s-a lepădat de Învățător fără să clipească, în noaptea arestării lui. Toți au crezut în El, bucurându-se de gesturile minunate pe care le-a făcut în favoarea semenilor, dar în fața realității morții sale s-au simțit descumpăniți și părăsiți.
De la începutul pandemiei, multora le-a devenit limpede că o parte din răspunsurile existenței nu pot fi la îndemâna noastră. Am văzut că viața, când te aștepți mai puțin, își comunică prioritățile numai sub presiunea evenimentelor. Ceea ce m-a ajutat să nu-mi pierd echilibrul în timpul îmbolnăvirii cu covid-19 a fost gândul că în persoana lui Isus pătimirea era îngemănată cu dragostea pentru binele omului. De ce a trebuit Isus să sufere și să moară? O, nepricepuților și zăbavnici cu inima ca să credeți toate câte au spus proorocii! - le-a spus Isus acelor doi ucenici care părăseau dezamăgiți Ierusalimul, îndreptându-se spre Emaus. Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească acestea și să intre în mărirea sa? (Luca 24, 25-26). Ca să primim adevărul Învierii trebuie, deci, să ne întoarcem la picioarele Crucii, la clipa în care puterea dragostei a părut înfrântă de păcat, adevărul a părut spulberat de minciună, viața învinsă de moarte, făgăduința lui Isus ștearsă de sfârșitul lui atât de dureros.
Între episoadele memorabile ale Evangheliei se află și acelea în care Hristos, vorbind despre suferință, sacrificiu, devotament și purtarea crucii, a fost nevoit să-și contrazică ucenicii. În același timp, e surprinzător faptul că El s-a adresat cu blândețe acelora care trăiau departe de lumină, fie că era vorba de păcătoși, de vameși, de bolnavi sau de cei de altă religie care veneau la El să afle alinare. Chiar și înainte de a-și da ultima suflare, Isus a dat dovadă de compasiune în conversația cu unul din cei doi tâlhari răstigniți cu El pe Calvar, pe care l-a trezit la credință. „Sunt mai multe posibilități de convertire la marii păcătoși decât la oamenii suficienți și mulțumiți de sine” - spunea episcopul Fulton Sheen, celebrul predicator al televiziunii americane din anii '60. Simțim, așadar, nevoia să ne întoarcem la Dumnezeu nu datorită vreunei virtuți pe care credem că o avem, ci pentru că ne socotim păcătoși, neîmpliniți, și ne recunoaștem ca atare.
Crucea lui Isus nu scoate la lumină doar răutatea omenească pentru a fi vindecată de Dumnezeu, ci mai ales exemplul suprem al Binelui care iese victorios din lupta cu răul. Capabil să calce în picioare dreptatea semenilor săi pentru tot felul de interese meschine, omul nu are cum să surprindă spiritul Evangheliei, dacă nu descoperă mai întâi dragostea necondiționată a lui Hristos față de suflete, dragoste care l-a făcut să urce Calvarul. În adversitățile pe care viața le așterne înaintea noastră putem regăsi, alături de prezența Răstignitului, adevărul profund al vieții care se străduie spre bine și înfruntă răul. Inspirați de dăruirea de sine de care a dat dovadă Isus, putem depăși absurdul la care durerea sau frica de moarte riscă altfel să ne expună. Acest lucrul l-am întrezărit și eu, fără merite, în scurta experiență a infectării, și mi-a fost de mare ajutor.
Pentru cei ce socotesc izbânda un triumf al poftei de putere sau al controlului vieții, cu rezultate ce trebuie neapărat contabilizate, crucea este o nebunie curată, o absurditate vădită. Bunătatea, omenia, iertarea nu se trăiesc însă fără sacrificii și fără practica discernământului. Lumea ar fi sigur mai liniștită și mai bună, dacă ne-am aduce aminte mai des că lucrurile care frâng inima și ne înfruntă oferă gustul înțelepciunii, făcând posibilă creșterea noastră și renunțarea la rău. Nu doar atunci când ne merge bine ne iubește Dumnezeu. Secretul reușitei depinde de cum anume înțelegem realitatea împlinirii și mai ales de felul în care alegem să ne situăm așteptările, satisfacțiile, seninătatea.
Covârșiți de vestea că mormântul a fost găsit gol, sceptici în fața mărturiei femeilor mironosițe, ucenicii au întârziat și ei să creadă. Isus a apărut în mijlocul lor, zicându-le: Pace vouă! și le-a arătat imediat însemnele rănilor rămase în trupul său. De ce erau atât de importante aceste răni, de ce urmele lor, anume păstrate de Isus, continuă să fie pe veci cartea lui de identitate? Oare nu și pentru a ne spune că nu-l poți urma pe Dumnezeu doar ca să te asiguri că vei fi lipsit de griji? Că urma rănilor în trupul său preamărit este certitudinea suferinței sale mântuitoare, dar și a pavezei pe care El o oferă fiecăruia dintre noi? Că numai rămânând cu El și hrănindu-se cu exemplul vieții lui, omul credincios îl va putea face mai prezent în circuitul acestei lumi bulversate?
Școala vieții spune că răbdarea este aceea care revelează întotdeauna speranța. Dacă omul descoperă credința, învață că bucuria vieții are o altă judecată asupra succesului. O viață care continuă să fie obositoare, marcată de contradicții și răstălmăciri, dependentă - har Domnului! - de vaccinurile medicale, dar care nu-și dezvăluie pe deplin adevărul decât a treia zi după Vinerea Mare. Ce înseamnă atunci, mai mult ca oricând, Paștele de anul acesta pe care îl putem celebra cu decență împreună? Oare nu faptul de a-i recunoaște existenței miza, depășind succesul care poate fi contabilizat și bizara deprindere de a controla cât mai mult din ceea ce ni se întâmplă? Spiritul Învierii e întotdeauna peste și dincolo de atingerile morții.
