Prin 2004 – 2005 mergeam mult pe munte cu un amic care se credea foarte deștept. Poate și era; poate. Eu tot încercam să-i spun ce se mai scria în limba română în anii ăia, el o ținea gaia-mațu: „N-am ce citi!”. Omul nu mai intrase într-o librărie de când terminase facultatea (sau poate chiar liceul, de unde să știu?!), dar nutrea o convingere implacabilă, fanatică: „După Iorga nu mai e nimic în istorie, după Sadoveanu nu mai e nimic în literatură, după Nae Ionescu nu mai e nimic în filozofie, după Simion nu mai e nimic în critică... asta, ca să nu mai zic de restul ciurucurilor... ce să citesc? ’Telectualii ăștia care pe vremea lui Nea Nicu nici nu suflau?!”. Am încercat, pe cuvânt. Vreo zece ani am tot încercat, pe urmă am renunțat: omul era intratabil. Totuși, simțeam că-mi scapă ceva.
Am fost cândva profesor. Anii 1997 – 1999, mai exact; doi ani și un sfert de profesorat pârât, din care nu m-am ales decât cu trei lucruri, mari și late. Unu, dumirirea că nu m-am născut profesor. Doi, revelația că acei copii meritau un dascăl mai bun ca mine, care să nu-i „smintească” (așa se spune acum, pe vremea mea nu se uzita termenul) degeaba și nici engleză să nu-i învețe. Trei, faptul că profesorii reușesc să reziste la catedră golindu-și mintea de orice noutate (de orice posibilitate / curiozitate de a învăța ceva nou), altfel clachează. Dintre toate meseriile pe care le-am încercat până acum, dăscălia m-a marcat cel mai tare.
Citesc cu pasiune articolele publicate pe această platformă de cei câțiva profesori care scriu aici. Vreau să spun: diferența dintre aceste rostiri ale sus-zișilor profesori și nivelul discuțiilor din cancelarie este ca de la cer la pământ. Dacă doriți rețete variate de murături, zacuști, musacale și „gogoși simple”, vă rog să mi le cereți cu încredere; după atâția ani, nu am uitat dialogurile pasionale dintre șefele catedrelor de matematică și engleză. În schimb, cuvântul „calculator” era asimilat cu Ucigă-l Toaca: directorul adjunct primise un lot de calculatoare de undeva (statul român? Străinezia cea binevoitoare? N-am aflat niciodată), lot pe care îl încuiase cu grijă într-un depozit: „Noi nu știm să umblăm la ele și dacă îi lăsăm pe ăștia micii să pună mâna, cine știe, s-ar putea să strice ceva”. Sper din toată inima că domnul director adjunct mai trăiește și-și papă liniștit pensioara. O merită!
Profit cu cinism de expunerea foarte bună pe care o are Contributors și îi rog pe profesorii care citesc acest text (indiferent de specialitatea lor, nu-mi pasă dacă sunt profi de română, de mate, de bio, de geogra, de filozofie sau de mersul piticului) să îl trimită cu comanda „forward” acelor elevi de-ai lor în care au încredere, și să le spună cinstit, ca de la om la om: „De ce credeți că unii profesori sunt incredibil de proști? Răspunsurile trebuie exprimate în scris, maximum o mie de caractere (cu spații) în oricare dintre aceste patru limbi: română, maghiară, engleză, franceză. Garantez anonimatul și absența consecințelor” .
Da, ați ghicit: amicul de care povesteam la început era profesor. Nu ca mine, un pârlit – nu, domnule! Era profesor cu ștaif, era profesor doctor. Pentru mine, acest om a rămas o enigmă, așa că, în disperare de cauză, mi-am confecționat următoarea explicație (despre care nu susțin că e perfectă sau măcar bună, dar dacă alta nu am?!): unii adulți rămân copii. Copii mici, care trebuie duși de mânuță; lăsați singuri, nu știu ce să facă. Eu cred că unii oameni – și, în particular, unii profesori – rămân toată viața sclavii unei personalități dominante, fie un părinte, fie un profesor, fie un antrenor, fie un maestru de un fel sau altul (sau „maestră”, de ce nu!). Eu cred că amicului meu îi băgase cineva în cap ideea aia cu „după... nu mai e nimic” (un fel spenglerism pentru săraci), iar el nu avusese curaj să se ridice pe propriile lui picioare (intelectuale) și să-și trimită maestrul la păscut.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
