După mai bine de opt ani de colaborare cu platforma Contributors și aproximativ 400 de analize pe teme fierbinți de politică internațională, am acceptat să răspund, succint, unui set de întrebări inedite ale editorului, care redirecționează inspirat discuția spre culoare mai puțin bătătorite de presă.
1.Ce a fost neglijat, pe nedrept, în 2020? În anul pandemiei, deși s-au întâmplat atât de multe în lume, puțin loc a mai rămas în spațiul public, în dezbaterile intelectuale și în preocupările oamenilor în afară de COVID. Virusul a acaparat, practic, tot. Și totuși, cea mai importantă schimbare trecută în general cu vederea de mass-media și de atenția noastră nu este nici politică, nici strategică, nici economică, nici epidemiologică, ci una de ordin cultural, în sensul cel mai larg al termenului. O schimbare care se reflectă în toate celelalte dimensiuni menționate anterior: iraționalismul în creștere la nivelul unui segment tot mai larg al populației.
Ascensiunea pe scară largă a conspiraționismului/negaționismului și a neîncrederii în versiunile oficiale ale informației, respectiv în expertiza științifică deja consacrată la nivel mondial formează un curent de gândire tot mai puternic în societățile euro-atlantice, de la Pacific la Marea Neagră. Opțiunile tot mai multor concetățeni devin umorale și emoționale, bazate pe canoane ideologice, speculații, zvonuri și sofisme, nefiind opțiuni fundamentate științific, raționale și bazate pe argumentația factuală.
Apare astfel un curent contestatar, retrograd, care va depăși în viitor cu mult granițele discuției legate de pandemie, de existența virusului, de mască și de vaccin. Pe scurt, lumea pare că se prostește, și nu e clar dacă asta e doar de la Facebook și alte rețele sociale –în care manipulatorii din interiorul și din exteriorul lumii occidentale au o influență covârșitoare- de la declinul lecturilor serioase (cărți), de la superficialitatea școlii și scăderea nivelului educațional general, sau mai sunt și alte cauze.
Contestarea populistă și irațională a orice ține de mainstream,fie că ne referim la guvern, instituții, reglementări, valori, principii și politici publice, fie că e vorba de negarea cunoașterii științifice consacrate, pare să sugereze un eșec al moderației și educației liberale raționale, a încrederii în democrația liberală și statul de drept, care au funcționat cu succes în deceniile trecute, aducând pace și bunăstare în spațiul euro-atlantic.
Aș ilustra această deteriorare gravă a culturii politice (ca să nu spunem a nivelului de inteligență) prin cea mai aberantă și jenantă formă de negaționism și contestare populistă din Occident, după al Doilea Război Mondial încoace. Este vorba de pretenția caraghioasă și cinică a lui Donald Trump legată de „fraudarea alegerilor prezidențiale din SUA”, acuzație care, dincolo de faptul că nu a schimbat nimic din rezultatul alegerilor (nu avea ce), a creat o masă de captivi fanatici, cărora li s-a dat o prostie în care să creadă și care îi împiedică să se elibereze și să revină la cadrele raționale, juridice, ale democrațiilor liberale solide, și la încrederea în instituțiile și justiția americane. Se pare că scopul a fost atins.
2.O idee (abordare) interesantă adusă în 2020? Aș vedea aici ca semnificativă și chiar ca o surpriză plăcută în domeniul europenisticii redescoperirea solidarității politice în cadrul UE, într-un moment în care euroscepticii vedeau deja ca certă destrămarea Uniunii. Este adevărat că, în primele luni ale pandemiei, în primăvară, UE a fost evident nepregătită, părând mai degrabă derutată și confuză. Dar, începând din vară, sondajele au arătat că sentimentul pro-european a început să crească, odată cu încrederea unei majorități a cetățenilor celor 27 de state membre că „mai multă UE este soluția” pentru a face față cu succes crizelor și provocărilor acestor vremuri pline de amenințări și riscuri. Chiar și guvernările eurosceptice de la Varșovia și Budapesta au acceptat, spre finalul anului, să nu mai blocheze proiectul de buget 2021-2027 și Pachetul Next Generation de redresare economică. Negocierile interne au reușit. UE a fost, de asemenea, puternică, unită și coerentă în discuțiile cu Marea Britanie, care a căutat fisuri în blocul european, și a rămas neclintită în menținerea sancțiunilor la adresa Rusiei lui Putin, după anexarea Crimeei, deși mulți credeau că se va renunța la aceste sancțiuni, după șase ani, mai ales în contextul răcirii relațiilor cu SUA. Teoria interesantă pe care o sugerează așadar această evoluție suprinzătoare este că, în pofida a ceea ce se credea, amenințările colective întăresc coeziunea țărilor membre ale UE iar crizele fac Uniunea mai puternică, nu o destramă. Anul viitor vor apărea mai multe cercetări pe această temă, în urma analizării comportamentului UE în timpul pandemiei.
3.Cea mai mare temere pentru viitorul României (1-2 ani) și cea mai mare speranță? Ar fi ipocrit să nu recunoaștem că o eventuală instabilitate politică, proastă funcționare sau chiar criză a coaliției PNL-USR-PLUS-UDMR pe termen scurt și mediu (1-2 ani) ar fi extrem de nocivă pentru opțiunea România Europeană, alimentând curentul contestatar populist, retrograd și iraționalde care vorbeam la prima întrebare, curent care are deja o reprezentare politică agresivă și sfidătoare în noul Parlament. Un astfel de eșec ar pune în pericol rezultatul alegerilor din 2024.
Ca speranță pentru România, dincolo de reușita coaliției de guvernare, ar fi în primul rând reconsolidarea relațiilor transatlantice în noua administrație Biden, salvarea NATO și reinventarea Occidentului în secolul XXI. Cele trei componente de mai sus, care țin toate de relațiile SUA-UE, pot da României șansa de a rămâne într-un spațiu al garanțiilor de securitate, democrației liberale, statului de drept și bunăstării, ferită de intrarea sub influența regimurilor dictatoriale de la Moscova și Beijing. În esență, înțelegem că temerile și speranțele vin deopotrivă din interior și din exterior.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
