Trăim deja într-o lume a contestării, neîncrederii şi urii. După cum crede George Friedman în cea mai recentă carte a sa (Furtuna de dinaintea liniştii, 2020), deceniul abia început va reseta America şi, implicit, lumea. În acest deceniu s-ar produce suprapunerea încheierii a două cicluri istorice, unul politico-instituţional de 80 de ani, început după al Doilea Război Mondial, ciclu care a urmat celui tot de 80 de ani de după Războiul Civil, şi unul economico-social de 50 de ani, început după anul revoluţionar 1968 şi criza petrolului din 1973, ciclu care la rândul lui a urmat la 50 ani după cel al marii modernizări și dezvoltări industriale începută în 1920. Ar fi pentru prima dată în ultimii 250 de ani, adică după independența SUA, conform acestei teorii, când finalul unui ciclu politic (al treilea) s-ar suprapune cu finalul unui ciclu economic (al cincilea).
Potrivit „calendarului” descris, acum s-ar pune fundaţiile unei noi lumi. Friedman este optimist. Crede că reaşezarea plăcilor tectonice va fi favorabilă Americii şi întregii lumi, pe termen lung. Pe mulţi ne îngrijorează însă cei zece ani de turbulenţe care se pare că urmează, chiar dacă ştim că după furtună iese întotdeauna soarele, pe care îl vor vedea însă doar supravieţuitorii furtunii, la propriu și la figurat.
Deceniul 2020-2030, care a început dramatic cu marea criză a pandemiei de COVID, este fără îndoială doar o bornă imaginară, căci lucrurile începuseră mai demult să se schimbe, insidios şi ireversibil, probabil după atacurile bulversante de pe 9/11-2001 asupra SUA, respectiv după eşecul Tratatului Constituţional al UE în referendumurile francez şi olandez, în 2005. Criza COVID nu face decât să accelereze aceste schimbări de cultură politică în spaţiul occidental, începute în anii 2000, pe o direcţie postliberală, încă necunoscută.
Până la sfârşitul acestui deceniu, pentru a accepta aceeaşi bornă imaginară, pe fundaţia unei noi generaţii ajunsă la maturitate socială, educată însă în bulele de pe Facebook şi în reţelele sociale mai mult decât în şcoală, războiul cultural între opţiunea liberal-rațională şi opţiunea iliberal-compulsivă va reseta coordonatele vieţii noastre, într-un sens sau altul.
China şi Rusia nu sunt străine de acest război cultural, alimentat copios pe reţelele sociale cu manipulare, dezinformare şi neîncredere în lumea liberală, care zguduie structura de rezistenţă a liberalismului şi a modelului occidental.
Vom şti mai clar, peste 10 ani, cum va arăta lumea construită de noua generaţie şi cât va păstra din caracteristicile vremurilor liberale postbelice. Politica nu este decât o reflecţie de suprafaţă a acestui război cultural adânc şi complicat, o expresie măsurabilă -pentru început doar în voturi, apoi în legi, instituţii şi decizii administrative- a schimbărilor generaţionale, de stare de spirit şi de valori.
Lumea postliberală în care ne scufundăm treptat a intrat în conflict puternic cu rămăşiţele lumii liberale, care se apără din răsputeri şi, din când în când, mai înregistrează victorii de referinţă, alimentând speranţele revenirii la ceea ce a fost, adică la ordinea liberală post-Război Rece. Vă propun să discutăm în continuare de ce această revenire este imposibilă, cel puţin în versiunea optimistă a anilor ‘90, chiar dacă mai vin şi veşti bune din politica lumii.
Colegiul Electoral l-a ales ieri oficial, aşa cum era normal, pe Joe Biden drept al 46-lea preşedinte al Statelor Unite, punând capăt iluziilor de răsturnare a rezultatului alegerilor din 3 noiembrie, pe care le mai nutreau ultimii militanţi exaltaţi ai lui Donald Trump, rămaşi în tranşee. Deşi a pierdut cu şapte milioane de voturi populare diferenţă (74-81 de milioane), Trump a insistat până în ultimul moment - deloc întâmplător - să îşi susţină aberanta teză a fraudării alegerilor, pe care o lansase public cu o lună înainte de vot (ştiind, cel mai probabil, că va pierde scrutinul), în ideea de a menţine captivi cât mai mulţi din suporterii săi şi a le oferi o altă explicaţie decât cea reală pentru înfrângerea sa.
Nicio instanţă judecătorească din cele 50 de state ale federaţiei şi nicio autoritate publică a ţării al cărei preşedinte încă mai este, până pe 20 ianuarie, nu i-a confirmat însă nici cea mai mică fraudă. Nu s-a ajuns nici măcar la „marele vot” în Curtea Supremă a SUA (SCOTUS), unde spera ca noua majoritate conservatoare a judecătorilor să îl facă preşedinte. Dar ideea că „alegerile au fost fraudate” şi-a găsit deja un culcuş definitiv în minţile mai puţin pregătite intelectual ale ultimilor săi militanţi. Adică exact ce a dorit Trump să se întâmple, să îşi menţină o oaste fanatică, oricât de mică, pentru eventuale aventuri politice în anii următori. O altă iluzie, bineînţeles, pentru că viaţa politică a lui Donald Trump s-a încheiat.
Dar nu aceasta este tema principală de astăzi. Aşa cum am scris cu câteva săptămâni înainte de alegeri (1), era evident că Trump va fi învins şi va pleca de la Casa Albă. Ne interesează mai degrabă ceea ce urmează după Trump.
Plecarea celui mai incult, mai arogant şi mai inept preşedinte al SUA nu înseamnă automat încheierea Erei (ideologice) Trump. Trumpismul va supravieţui.
În ianuarie 2017, la inaugurarea Preşedintelui Trump, publicam, împreună cu un grup de colegi, un volum de analize și studii ale căror predicţii s-au confirmat aproape în totalitate: Criza Uniunii Europene şi ordinea globală în Era Trump (2).Înfrângerea lui Trump pune capăt doar acestei nefericite preşedinţii americane, nu şi ideilor sale, iar prin moştenirea politică lăsată în urmă mă tem că, implicit, Era Trump nu s-a încheiat, de fapt. La nivel mondial, trumpismul încă lucrează, în diferitele lui versiuni. Brexitul, de exemplu, este şi el, în sensul cel mai larg al termenului, parte a acestei ere a contestării populiste, a naţionalismului ipocrit și șovinismului semidoct, rostogolit pe reţele sociale spre oameni vulnerabili educaţional, ale cărui consecinţe politice vor continua să producă efecte în viaţa noastră, ani mulţi de acum înainte. Victoria Mișcării de Cinci Stele în Italia, în martie 2018, și ascensiunea Ligii lui Salvini, la fel. Ca să nu mai vorbim de mișcările naționaliste din Europa Centrală și de Est. Avem deja şi o versiune caricaturală a trumpismului în România, intrată în parlament, care, cu toate elementele autohtone care o fac tragic-comică, îşi găseşte esenţa în acelaşi mare trunchi al trumpismelor care inundă democraţiile spaţiului euro-atlantic.
Era Trump nu se va încheia aşadar aici, în acest punct, și nu doar pentru că un număr incredibil de mare de americani l-au votat tocmai acum, când a pierdut, dându-i un fel de legitimare finală, „postumă” din punct de vedere politic. 74 de milioane de voturi, câte a primit Trump la înfrângere (paradoxal, cu 12 milioane mai multe decât a primit la victoria sa din 2016!) reprezintă mai mult cu 20 de milioane decât a obţinut îndrăgitul preşedinte republican Ronald Reagan în perioada sa de vârf, în 1984. Nu e puţin lucru. Numai mobilizarea uriaşă a democraţilor, fără precedent în istorie - niciun al președinte al SUA nu a fost ales cu 81 de milioane de voturi, Obama, de exemplu, precedentul recordman, fiind ales în 2008 cu 69 de milioane - a făcut posibilă înfrângerea lui Trump.
În al doilea rând, trumpismul a avut o diseminare foarte largă în numeroase democraţii ale spaţiului occidental, acest curent câştigând zeci de milioane de simpatizanţi, de la Pacific la Marea Neagră. Chiar şi aici, în micuţa noastră Românie, am fost surprinşi să observăm atât de mulţi militanţi fanatici ai lui Trump, care nu ştim cât îl înţelegeau, cât îl îndrăgeau cu adevărat pe personajul Trump şi cât cunoșteau America, dar care vedeau în el simbolul rezistenţei anti-progresiste, o ipotetică „dreaptă” politică, opusă unui ipotetic neo-marxism. O dreaptă şi ea, la rândul ei, iluzorie, artificială, din care, la urma urmei, nu s-au văzut decât naţionalismul american de faţadă pentru cei de jos, mâncătorii de hamburger, protejarea fiscală a celor de sus, cu venituri de peste un milion de dolari pe an, şi mişcarea evanghelică sufocantă, hrana bigoţilor. Pentru clasa mijlocie autentică, nimic. Clasa mijlocie americană dorea şi doreşte centrism. Întorcându-mă spre trumpiştii români, de exemplu, eu nu înţeleg ce putea fi bun pentru România în această reţetă politico-economico-religioasă trumpistă, atât de apreciată însă de aşa-zişii conservatori radicali de la noi, dornici doar să fie contra valorilor lumii liberale şi să aibă şi ei o „reprezentare” politică în lumea mare.
Plecarea fanfaronului, „un geniu constant”, aşa cum se autointitula atunci când nu era ocupat să le spună suporterilor săi să bea dezinfectant ca să se protejeze de COVID, pare o uşurare şi o gură de oxigen pentru şansele lumii liberale de a-şi prelungi existenţa. Și totuși, nu va fi deloc simplu.
Capcanele şi minele anti-liberale plantate de curentul trumpist rămân în urma preşedintelui care pleacă, presărate pe câmpul de luptă, şi vor constitui moştenirea politică distructivă a acestui mandat. Iată doar câteva dintre acestea:
- Naţionalismul carnavalesc, cu şapcă, reinventat în varianta populistă şi ieftină, de tip rețea socială, lipsită de substanţă intelectuală, pentru „rednecks” (cei din SUA şi cei de pretutindeni), care nu va dispărea curând;
- Protecţionismul şi anti-globalismul visceral, care prind şi ele rădăcini în mintea unei secţiuni masive a alegătorilor, deși sunt cu toții beneficiarii globalizării tehnologice, deschiderii și mobilității;
- „Zidurile” (frontierele), care vor rămâne speranţa puerilă a delimitării de pericolul imigraţiei, chiar dacă Trump n-a ridicat zidul promis alegătorilor săi, la graniţa cu Mexic;
- Ideea că americanii nu trebuie să mai plătească „factura de la NATO” pentru securitatea europeană, care nu va dispărea uşor, după 20 ianuarie;
- Conspiraţionismul şi negarea ştiinţei, care vor rămâne caracteristici ale gândirii trumpiştilor cei mai de jos, chiar dacă ei înşişi nu se vor mai considera curând trumpişti, ci îşi vor găsi alte forme de expresie politică şi socială;
- Cinismul, caricaturizarea agresivă a adversarilor democratici şi soluţiile radicale, de deconectare de la sistemele multilaterale globale, abordări care nu vor deveni prea curând o amintire;
- Sfidarea tradiţiilor liberale şi meritocratice ale lumii occidentale, care îşi va mai face din când în când apariţia, amintindu-ne în ce mandat a fost intens cultivată.
Câte ceva din toate acestea va persista în discursul public, fie că vorbim de Statele Unite, de Marea Britanie, Franţa, Germania, Olanda, Austria, Ungaria sau România. Trumpismul ca sfidare grotescă a bunului simţ, culturii şi moderaţiei specifice clasei politice occidentale de după 1945 a avut succes şi a fost asumat de mulţi, inclusiv dincoace de Atlantic. Se pare că am intrat în epoca nesimţiţilor care îşi savurează nesimţirea şi o percep ca pe o virtute. Este o atitudine şi o raportare la politică şi la societate care au prins neaşteptat de repede şi de adânc, semn că terenul pentru trumpism era pregătit încă înainte de apariţia nefericitei figuri politice care i-a dat numele.
Așteptăm cu un optimism moderat administrația Biden. Multe din stridențele și asperitățile discursului și practicilor trumpiste vor fi, cu siguranță, corectate. Relațiile SUA-UE vor fi relansate. Valorile liberale vor primi un nou impuls. Dar întoarcerea la epoca pre-Trump va fi imposibilă.
Președintele Biden și echipa lui nu îi vor putea ignora pe cei 74 de milioane de americani care l-au votat pe Trump și ideile acestuia. Nu vor putea face asta pentru că peste doi ani urmează mid-term elections iar raportul de forțe în Congres este echilibrat. O parte din tușele protecționiste ale trumpismului, din teza primordialității intereselor americane în relațiile cu lumea, din populismul coborât la nivel de show, din convingerea că SUA sunt în competiție cu China pentru supremație globală (ceea ce este adevărat), din demersurile pentru favorizarea industriei americane, din pretenția ca europenii să plătească mai mult, din preocuparea pentru echilibrarea balanței comerciale etc. se vor menține inevitabil în politicile administrației Biden.
Nu tot ce a spus Trump a fost greșit, chiar dacă stilistica lui a fost îngrozitoare. America s-a schimbat. Nu mai este America lui Woodrow Wilson sau a lui Roosevelt, nici a lui Clinton sau Obama, pentru a vorbi de președinții democrați cei mai apropiați. La 78 de ani, cu multe vulnerabilități în spate, Președintele Biden va încerca să readucă SUA pe traiectoria puterilor care inspiră lumea și promovează valori. Capcanele rămase după plecarea lui Trump vor exploda, una câte una, generând dezamăgire și scăderea treptată a speranțelor, încrederii şi suportului democratic. Noua echipă de la Casa Albă are o marjă mică de manevră, trebuind să conducă în viteză pe un drum foarte îngust, cu viraje strânse, în care orice derapaj poate fi fatal. Iar cei de pe margine vor avea mereu în minte comparaţia cu „realizările Erei Trump”.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
3
7
