Puține sintagme au ajuns atât de celebre ca „cele două culturi”. Un termen folosit masiv în secolul XX pentru a desemna prăpastia care se cască între științe și disciplinele umaniste. O prăpastie care trebuie eventual umplută cu o „a treia cultură”. Sau peste care trebuie aruncate punți. Pe ce se întemeiază, oare, succesul și fascinația exercitată de această dezbatere?
Context și puțină istorie
La o căutare cu prietenul nostru, google, veți afla că sintagma „cele două culturi” a intrat în circulație în urma unei conferințe ținute la Cambridge de Charles Percy Snow, în 1959 (și publicată în același an). O conferință cu titlul „Cele două culturi și revoluția științifică”. Trebuie să fi fost o conferință memorabilă; măcar prin faptul că se retipărește în mod constant de atunci încoace.
În acest text, Snow enunță ceea ce numea „problema celor două culturi”. Și anume faptul că „viața intelectuală a întregii societăți occidentale este împărțită în două grupuri, de polarități opuse”. De o parte, intelectualii umaniști – cei care, spune Snow – uzurpă în mod ilegitim denumirea de intelectual tout court. De cealaltă, oamenii de știință. Două grupuri cu idealuri, valori, metode și obiceiuri atât de diferite încât au ajuns să nu mai poată sta de vorbă nici măcar la celebrele high-table dinners din colegiile de la Oxford și Cambridge. Între ei, prăpastia lipsei de înțelegere, suspiciune, a refuzului de a comunica.
Portretele pe care Snow le face intelectualului umanist și savantului au ceva caricatural; dar este tipul de caricatură vie și recognoscibilă care ajunge să reprezinte mai bine decât originalul. Savantul este organizat, conștient de limitele sale, orientat spre viitor. E, uneori, complexat de ceea ce crede că e lipsa lui de cultură și e dispus să-și scoată, simbolic, pălăria în fața intelectualului umanist. Citește puțin și tinde să-și folosească lecturile ca instrumente de cercetare, pierzând nu doar plăcerea lecturii de dragul lecturii ci și parte din inefabilul pe care literatura și artele frumoase îl aduc în viețile noastre. Literatul, pe de altă parte, este este nostalgic și destul de plin de sine, căci e convins că nu există cultură dincolo de cultura umanistă. Nu știe ce face savantul și se mândrește cu asta; ceea ce-l pune într-o poziție anacronică și cumva caraghioasă. Cealaltă frază memorabilă a conferinței lui Snow este „intelectualul umanist este, prin natura sa, un Luddit” (asta era gașca, sau partidul celor care credeau că dacă distrug mașinile ne vom întoarce la epoca de aur a vieții frumoase și liniștite). Intelectualul umanist se opune tehnologiei.
Cum spuneam, sunt caricaturi. Nu ajută că nu vă recunoașteți, probabil, în niciuna dintre ele. Nu ajută nici dacă spuneți – pe bună dreptate – că Snow nu demonstrează în vreun fel că lucrurile stau așa. Nici nu e în intenția lui să facă asta.
E amuzant câtă cerneală a curs pentru a respinge sau ridiculiza acest text „for all the wrong reasons”. Unii i-au reproșat că nu definește termenul de cultură (într-adevăr, nu face asta). Alții, că poziția despre care vorbește este șubredă. Snow este un om cu educație științifică solidă dar cu o carieră științifică ratată care și-a construit o oarecare faimă ca romancier. Dintre criticii săi, mulți au încercat să demonstreze că și-ar fi ratat și cariera literară. Un romancier și savant ratat n-ar avea, prin urmare, căderea să vorbească despre cele două culturi? Alții – ca Aldous Huxley, de pildă – i-au reproșat că nu spune nimic nou. (1) Că lumea știa demult cum stă treaba cu cele două culturi. Dezbaterea începuse deja în secolul al XIX-lea și continuase în primele decade ale secolului XX. Și se încheiase cu formularea unui număr de poziții mai mare decât doi. Da, există poziții extreme. Literați care deplâng felul în care știința a smuls corola de minuni a lumii. Savanți care au susținut că știința este noul umanism și că e vremea să încheiem cu rămășițele culturii clasice pentru a pune bazele unei alianțe între istoric și științific care să treacă peste capul literaților. Iar între aceste poziții (cele mai multe formulate deja în secolul al XIX-lea) există multe altele, mai nuanțate. Aldous Huxley însuși se vede pe sine ca pe un exponent al unei a treia culturi. Cineva capabil să facă literatură integrând cunoașterea științifică și înțelegând câte ceva din natura profundă a științei (ca în Minunata lume nouă). Și atunci ce mai rămâne de spus?
Spectrul celor două culturi
Și totuși, spectrul „celor două culturi” a continuat să bântuie discuțiile culturale în anii 60, apoi în anii 80, și, din nou, în anii 90; ba a trecut, chiar, și în secolul XXI. A apărut la rampă ori de câte ori una sau alta dintre tabere s-a simțit în primejdie sau a intrat în criză. În războiul rece, apoi în teama umaniștilor de dezintegrarea adusă de postmodernisme, apoi în reacția în fața imposturii (în ceea ce s-a numit „the science wars”). Una dintre cărțile recente pe această temă poartă titlul, oarecum profetic, (căci e scrisă cu un deceniu în urmă) From two cultures to no culture. (2)
Dar despre ce este această dezbatere, atât de persistentă? Despre prestigiu? Despre rolul științei sau al umanioarelor în universitate? Sau în societate? Despre educație? Despre cum ar trebui reformată educația pentru a forma omul vremurilor moderne? Despre cum s-ar putea arunca punți peste prăpastia care separă știința de literatură? Sau este câte puțin despre fiecare dintre acestea?
Cred că unul dintre cei mai interesanți participanți (mai târzii) la această dezbatere este Gerald Holton. Holton, profesor de fizică la Harvard, autor al unei cărți celebre și spectaculoase despre știință și imaginație. Thematic origins of scientific thought este și ea o carte manifest. (3) O carte care apare într-un deceniu în care începea să se vorbească în mod serios despre rolul imaginației în știință, despre înrudirea „poetică” dintre savanți și umaniști și despre rolul istoricului în a scoate la iveală această înrudire. Respectiv, despre rolul universitarului de a propune programe „punte” între departamentele de științe și cele de umanioare. Dar Holton nu este un optimist. El vorbește despre caracterul apocaliptic al scrierii lui Snow. Care, ca orice apocalipsă, are nevoie să-și genereze propria sa filosofie politică.
Politica științei și ideologiile secolului XX
Snow scrie în deceniul de după război, avertizând asupra consecințelor dezastruoase ale orbirii. Orbirea clasei politice britanice, incapabilă să estimeze costurile pe care le va aduce după sine lărgirea prăpastiei dintre elitele educate în spiritul disciplinelor umaniste și avansul tehnologic al marilor puteri care pun stăpânire pe resursele lumii. Orbirea celor responsabili cu reforma educațională, dar incapabili să vadă că lipsa de comunicare între științe și disciplinele umaniste duce la ratarea idealului educațional al „omului informat”, capabil să vadă și să comunice. Orbirea savanților înșiși, incapabili să înțeleagă că viitorul este al inginerilor. Că dacă științele și umanioarele nu se vor ocupa de marile probleme ale umanității (în viziunea lui Snow acestea sunt bomba cu hidrogen, suprapopularea și sărăcia) inginerii o vor face. A se citi inginerii sovietici. Căci una dintre trăsăturile cele mai uluitoare și, cumva, suprema naivitate a acestui manifest este admirația (politicos-ponderată de ironie, dar totuși admirația) în fața a ceea ce Snow crede că e știința sovietică (un fel de inginerie pentru mase plus electrificare).
Cred că Holton are dreptate să vadă textul lui Snow ca pe un text apocaliptic fără filosofia politică aferentă. Snow nu propune sovietizarea Angliei. Chiar dacă răspunsul său merge în direcția sugestiilor formulate de predecesorii săi cu simpatii comuniste, precum J.D. Bernal, pentru care „a treia cultură” era „umanismul științific” (un fel de știință-inginerie-electrificare).
Miza politică a textului a făcut însă ca problema celor două culturi să fie adesea invocată în cheie ideologică de o parte sau de alta a frontierelor care au divizat secolul XX. Prin asta, însă, s-a pierdut cealaltă jumătate a textului.
Educația
Căci dacă există ceva valoros și provocator în Cele două culturi acest lucru ține de vechea și respectabila provocare legată de educație. Cum îi învățăm pe tineri? Cum și ce transmitem mai departe din moștenirea culturală a umanității? Cum putem integra în definiția „omului cultivat” nu doar educația clasică și piesele lui Shakespeare dar și principiul al doilea al termodinamicii?
E o provocare veche, iar termenii ei sunt deja bine definiți la sfârșitul secolului al XIX-lea. În anii 1880, Thomas Henry Huxley („buldogul lui Darwin,” bunicul lui Aldous Huxley, pomenit mai sus) vorbește despre armatele combatante de pe terenul educației: cultura clasică, umanioarele „moderne” și „științele fizice”. Între acestea se duce o bătălie, iar ultimele sunt și cele care vor câștiga. Huxley este unul dintre primii oameni de știință care îndrăznește să sugereze o educație care să reducă ponderea studiilor clasice (nicicum să le elimine) în favoarea științelor tari. Și să sugereze că știința poate forma caractere. Cel care ridică mănușa acestei dezbateri este un poet, critic literar și bun prieten și coleg al lui Huxley: Matthew Arnold. E foarte interesantă dezbaterea Huxley-Arnold. În ea se regăsesc atât pozițiile cât și termenii războiului dintre „cele două culturi” (cu șaizeci de ani înainte). Doar că, recitită acum, ea pare mai plină de substanță, mai elegantă și mai plină de miez decât cea provocată de pamfletul-manifest al lui Snow.
E imposibil să nu te întrebi de ce nu se referă Snow la această dezbatere? De pildă, la definiția pe care Arnold o dă conceptului de cultură. Cultura, spune Arnold, e pur și simplu moștenirea noastră globală – tot ceea ce ne rămâne de la generațiile care ne-au precedat: științe, filosofie, artă, înțelegere a lumii. Iar rolul educației este să ne dea instrumentele pentru a recupera și duce mai departe această moștenire. Științele, literatura, istoria sunt, fiecare, formatoare; și, toate, necesare pentru a duce la bun sfârșit această sarcină.
Definirea granițelor disciplinare
Pentru Snow și adversarii săi, însă, definiția victoriană a culturii e deja demodată. Snow, mai ales, tinde să vorbească despre cultură în termeni antropologici. Cultura e definită de ce fac oamenii de știință, pe de-o parte, și intelectualii umaniști pe de alta. De obiceiurile și ritualurile lor. Dacă în dezbaterea de la sfârșit de secol al XIX-lea, obiceiurile și ritualurile parohiale ale universităților engleze dădeau cel mult culoare locală (dezbaterea purtându-se în termeni universali), manifestul lui Snow este puternic ancorat teoretic și practic în politica de colegiu. Tot așa este și răspunsul colegului și adversarului său, criticul literar F.R. Leavis. Problema celor două culturi are ecouri universale; dar este puternic ancorată în „ce se face” și „ce nu se face” la Cambridge. Unde „nu se face” să vorbești dacă nu ești expert într-un domeniu (și Snow nu e) și nu ai câștigat expertiza asta „the hard way” prin îndelungi ore în bibliotecă, lucrări publicate în revistele acceptate și stima confraților. Unde vorbești despre clasice dacă poți traduce liber din greacă și – mutatis mutandis – de fizică atomică dacă ai lucrat cu Rutherford. Citit azi, răspunsul lui Leavis la Snow e greu de digerat. Sună a diatribă și a pamflet. E un nesfârșit atac la persoană. Dar asta doar pentru că nu avem contextul corect. Din perspectiva culturală pe care încerc să o creionez aici, răspunsul la manifestul lui Snow este o replică îngrijorată a specialistului care refuză termenii apocaliptici și răsunători ai diletantului. Ba mai mult, îl tratează pe Snow ca pe un simptom al decăderii lumii universitare. Al ștergerii granițelor dintre expert și diletant – mult mai serioase și mult mai importante, ni se spune, decât cele dintre discipline (științe versus umanioare). De primele depinde ceea ce se mai numește încă „sound scholarship”. Cele din urmă ar putea fi, în fond, redefinite. Dar nu în felul propus de Snow, un mod total străin (spune Leavis) bunei tradiții universitare.
