În eseul precedent(16-22 decembrie: zile de har)am privit înapoi la acele zile de sacrificiu și de libertate, de durere și de euforie, pentru a reînțelege și reapropria ce au însemnat ele față de perioada de întuneric și opresiune căreia i-au pus sfârșit, și cum le-am trăit noi atunci, pe străzi și prin case – și, implicit, ce ar trebui ele să însemne pentru cei treizeci de ani care le-au urmat. Ne-am reamintim astfel cum ne-au deschis acele zile de sacrificiu și de bucurie un nou orizont, o nouă viață – pentru a ne putea întreba retrospectiv, ce am făcut de atunci și, uitându-ne la noi înșine, în prezent, ce putem face acum, și de acum înainte.
Despre politica românească. Întotdeauna m-a mirat ceea ce am aflat – în timpul regimului comunist, ori imediat după – despre politica românească din perioada interbelică, ori de dinainte de Primul Război Mondial; aspectele politice ale scrierilor lui Caragiale le găseam fie ininteligibile, fie surprinzător de negative și de cinice. Iar apoi a urmat, după Revoluția din 1989, perioada de tranziție… care poate că se încheie acum, sau care poate că s-a încheiat în era Băsescu, sau care poate că a început să se încheie atunci când Convenția Democratică și Emil Constantinescu au cîștigat alegerile, în 1996. Poate că acum România trece prin ceea ce s-ar putea numi o perioadă de normalitate politică – la care poate că unii s-ar putea întreba: ”Dacă asta este normalitatea, atunci cum arată anormalitatea?” În orice caz, politica de după 1989 s-a asemănat, în mod surprinzător și dezamăgitor, cu ceea ce aflasem despre perioada interbelică, și despre alte perioade când politica s-a desfășurat în mod ”liber” în România.
Pentru că, iată, ce știm noi despre politicile interbelice și de dinainte de Primul Război Mondial? Partide formându-se, reformându-se, și dispărând, în mod continuu; o clasă politică cu mult prea mulți oportuniști, corupți și mediocri; o instabilitate și o fragilitate politică parcă permanentizate. Sună familiar? Oare aceasta ar fi de fapt natura politicii românești? Latini fiind, reprezentăm oare politic un fel de Italie a Estului Europei, cu guverne perpetuu instabile, coaliții fragile și temporare, partide și partiduțe care apar și dispar în mod neîncetat – dar, între timp, și cu o economie decentă, cu unele realizări remarcabile, însă punctuale ori de nișă (italienii au manufactura tradițională și de lux, noi poate ramura IT etc.), și cu o viață cotidiană care merge înainte, cu specificul ei latin, fermecător, haotic și epuizant? Este o posibilitate, poate chiar o posibilitate reală, că anumite caracteristici socio-culturale și influențe istorice generează un anumit soi de viață politică. (Să nu uităm însă nici faptul că Italia include atât Lombardia prosperă și harnică – cu Milano-ul său, cât și Sicilia pitorească și subdezvoltată.) În acest sens, un fel de criză politică perpetuă dar funcțională ar putea reprezenta (cel puțin parțial) specificul nostru politic autohton. Dar nu, scopul acestui eseu nu este să propună teorii poate superficiale, generalizări poate un pic facile. Scopul meu, cum am mai spus, este să privim în oglinda a ceea ce am trăit în 1989, pentru a vedea cum am mers, și unde, de atunci, și pentru a înțelege mai bine cum și unde suntem acum, și ce ar trebui să facem de acum încolo.
Menirea și tehnica politicii. Pentru a putea discuta despre ceva, ar fi bine ca mai întâi să definim acel ceva, adică ce este, care îi este menirea, și care îi sunt elementele componente și caracteristicile specifice. Privind dintr-o altă perspectivă (fundamentală pentru scopurile noastre), să ne întrebăm ce ar trebui să însemne politica din perspectiva noastră a celor care am privit către balconul Operei din Timișoara – să zicem pe 21 decembrie – și ne-am strigat și exprimat dorințele în ceea ce privește politica. Cereri nesofisticate, dar cu atît mai autentice, întrucât veneau din experiența lipsei, din a fi trăit opusul, chiar adversarul jurat, al binelui, omenescului și normalului în politică.
Când ne referim la politică, ne referim de fapt la două dimensiuni distincte, însă – ne vom da seama imediat – inevitabile. Două dimensiuni distincte, dar care adesea sunt confundate. Pe una dintre ele am putea-o numi, menirea politicii, iar pe cealaltă, tehnica politicii. Fiecare lucru este definit în primul rând de menirea sa, care dă rostul existenței lucrului respectiv, și care determină astfel acțiunile care servesc ori nu acel rost. (Nu spun nimic nou, aceste lucruri fiind discutate de la Socrate incoace.) Motivul pentru care politica este o dimensiune inevitabilă și necesară a existenței umane, este că orice societate, pur și simplu pentru a putea exista, are nevoie de o formă de organizare, și de capacitatea de a acționa în comun, pentru binele și în interesul său. Pentru aceasta, fiecare societate își crează instituții și procese prin care se pot lua și mai apoi aplica deciziile necesare pentru a atinge aceste scopuri. Cu alte cuvinte, menirea politicii este de servi comunitatea (societatea) pentru care a luat ființă. Acest lucru este valid de la nivelul unei asociații de proprietari dintr-un bloc de apartamente (cu al său președintele și a sa conducere), până la nivelul unei țări. În consecință, tot ceea ce nu servește scopului pentru care dimensiunea politică, cu ale sale instituții și procese, a luat ființă, este de fapt nociv și îndreptat împotriva comunității. Când președintele asociației de proprietari pune în propriul său buzunar banii strânși pentru repararea acoperișului blocului, știm imediat că acesta este un act imoral și pernicios – nu trebuie ca nimeni să ne explice în mod îndelungat de ce și cum.
A doua dimensiune, tehnica politicii, se referă la instrumentele, regulile și modalitățile prin care anumite persoane și grupuri (politicieni și partide) ajung să ocupe funcțiile (pozițiile) necesare în instituțiile care produc și execută decizii pentru o anumită comunitate. Într-un sistem democratic, mai precis bazat pe principiul reprezentării democratice, selecția și numirea acestor indivizi se face pe bază de alegeri, fiindcă mandatul de a conduce o comunitate trebuie obținut de la însăși comunitatea respectivă. Cu alte cuvinte, comunitatea alege pe cei care o vor conduce, în ideea că ei sunt cei mai potriviți și pregătiți pentru a-i sluji interesele – și acest lucru este valabil de la asociația de proprietari, până la nivelul conducerii unei țări. Nu întâmplător, aceasta a fost una dintre cerințele principale ale Revoluției din 1989: ”Vrem alegeri libere!”
Desigur, dincolo de mecanismul strict al depunerii și numărării voturilor, care este doar o dimensiune a politicii, atât ”înainte” cât și ”după” acest vot există un univers întreg de acțiuni, eforturi și proceduri, formale și informale, publice și nepublice, care constituie de fapt politica (viața politică). Acest univers are două dimensiuni cheie: obținerea puterii (a convinge un număr cât mai mare de alegători să voteze pentru un anumit individ ori partid – ceea ce necesită bani, organizare, muncă susținută, mii de oameni) și exersarea puterii (efortul continuu de a construi și de a menține coalițiile necesare, în parlament, în guvern, și chiar în administrație, pentru a putea trece legi și emite decizii, și pentru a le putea mai apoi implementa). Este normal deci ca cei care intră în politică să urmărească să obțină puterea – adică să ocupe, ei și aliații lor, numărul de poziții necesar pentru a putea face legi și pentru a le putea implementa – findcă de aceea au fost aleși, și de aceea s-au format în acele coaliții de oameni ghidați de scopuri comune pe care le numim ”partide”.
Însă a obține și a menține puterea, în condițiile unei competiții continue, atât în exteriorul cât și în interiorul partidului, presupune un număr de veleități native, cunoștințe dobândite, și abilități dezvoltate pe parcurs; printre acestea se află capacitatea de a comunica și de a atrage suportul publicului, de a lucra cu alții și de a-i persuada (cu frumosul sau cu urâtul), de a înțelege cum funcționează instituțiile și, mai ales, cum poți să le faci să funcționeze în slujba scopurilor tale etc. Toate aceste abilități, veleități și cunoștințe, fără de care un om politic pur și simplu nu poate fi un om politic (de succes), pentru că nu poate să îndeplinească funcțiile de bază ale profesiei sale – le vom numi tehnica politicii (unii o numesc și tehnica puterii).
Și poate că acum devine evident faptul că atât menirea cât și tehnica reprezintă dimensiuni inerente și inevitabile ale politicii. Fără a stăpâni tehnica politicii, nici menirea nu îi poate fi urmărită; iar fără a urmări menirea pentru care politica de fapt există, stăpânirea tehnicii își pierde rostul. Să luăm exemplul deja discutat al președintelui asociației de proprietari: deși acesta a câștigat alegerile (tehnica politicii), el nu îndeplinește nici cele mai elementare sarcini și obligații asociate cu funcția respectivă (”Unde sunt banii strânși pentru repararea acoperișului?”) În limbaj colocvial, membrii asociației vor spune că respectivul ”nu face nimic” – un mod plastic de a exprima ”aneantizarea” menirii poziției respective, faptul că scopul în sine pentru care funcția a fost înființată a fost, de fapt, abandonat.
Unul dintre procesele care au avut loc în ultimii o sută și ceva de ani în politica modernă a fost creșterea imensă, atât în dimensiuni cât și în complexitate, a instituțiilor politice (executive, administrative și legislative). În consecință, politica s-a transformat dintr-o ocupație part-time, exersată pe lângă meseria principală a individului (cum era cazul mai ales în cadrul organelor legislative), într-o profesie ca toate celelalte, care necesită o pregătire specifică (nu neapărat academică, deși nu strică), perfecționare și învățare continue, și o dedicare completă și singulară. Cum spuneam mai devreme, a fi un om politic presupune astăzi atât înțelegerea unui sistem extrem de complex de instituții, reguli și procese, cât și însușirea abilităților necesare pentru a face ca aceste instituții – și ceilalți actori din sistem – să acționeze în slujba obiectivelor tale. Este o meserie dură și competitivă, care necesită un efort aproape continuu, și o dedicare completă; omul politic rămâne om politic 24 de ore din 24, rolul său (și obligațiile sale) continuînd și după finalul zilei de lucru. Dar politica este și o profesie nobilă, care, dacă este practicată cum se cuvine, poate afecta în bine, și durabil, viața a milioane de oameni, chiar a mai multor generații.
Cu toții știm aceste lucruri, fie că suntem oameni politici sau simpli membri ai societății; orice demonstrație populară – de la cele din decembrie 1989, până la manifestațiile ultimilor ani – își va formula și exprima cererile raportându-le (instinctiv) la aceste sensuri primare ale politicii. Claritatea acestei înțelegeri este însă adeseori tulburată de o confuzie între menirea politicii, și ceea ce am numit tehnica politicii – care nu este altceva decât o confuzie între scop (menirea) și mijloace (tehnica).
Vocația politicii. Privinddin perspectiva menirii politicii, vedem deci că aceasta este o meserie – și, ținând cont de efortul și de investiția existențială de lungă durată pe care le necesită, putem spune o vocație – nobilă, poate printre cele mai nobile. Însă acolo unde există responsabilități mari, există și posibilitatea de a greși cu consecințe dintre cele mai grave. De fapt, nu de a greși (greșelile fiind inevitabile), ci de a o folosi într-un mod greșit, de a deturna aceste responsabilități de la menirea lor primară. Avem de a face, atunci, cu un om politic ratat, cu o carieră politică eșuată, și cu o vocație pierdută (sau niciodată găsită).
Pentru că, care pot fi de fapt ambiția și scopul ultim ale unui om politic? Dacă vocația politicii este organizarea și conducerea unei societăți, în folosul acesteia, cu un impact care va reverbera peste generații (societatea fiind o realitate istorică, de durată, și politicile trebuie să fie trans-temporale, adică cu durată istorică), atunci poate că exprimarea cea mai plastică a obiectivului ultim al oricărui om politic, și modul în care acesta va putea măsura dacă a fost sau nu un om politic de succes – este locul pe care respectivul îl va ocupa în memoria scrisă și nescrisă a comunității, deci în istoria acesteia. Și, într-adevăr, dacă ne uităm la sistemele politice în care structurile instituționale funcționează așa cum trebuie și sunt bine construite, nepermițând devieri semnificative de la menirea politicii, vom vedea că una dintre preocupările centrale ale oricărui om politic semnificativ este pregătirea locului pe care acesta îl va ocupa în istoria comunității. De aceea fiecare președinte al Statelor Unite, de exemplu, știind că mandatul său poate dura maxim opt ani, și că posibilitățile sale profesionale post-prezidențiale sunt de fapt foarte limitate (apariții formale, conferințe publice, cărți scrise – toate bine remunerate, dar de impact minor), va depune eforturi semnificative, încă din timpul mandatului, pentru a pune temelia așa-numitei ”biblioteci prezidențiale” (fiecare președinte are una), construită de obicei în statul din care acesta provine, și care va fi o arhivă și un monument public al ”operei sale” ca om politic, demonstrând ceea ce a făcut el pentru societatea americană. Un monument care va demonstra astfel că el își merită locul în memoria societății americane, pentru că el și-a îndeplinit menirea de om politic american.
Înapoi în România. Din nefericire, aceste înțelesuri ale vocației politicii par să nu fi fost cunoscute – ori însușite – de o mare parte a clasei politice românești post-revoluționare. Ion Iliescu a fost, probabil, un iscusit (și probabil amoral) practicant al tehnicii politicii, însă scopurile urmărite și atinse astfel au fost fie eronate, fie mediocre, fie înguste (menținerea în funcție, cu orice preț). Emil Constantinescu a avut o viziune, deși poate vagă și nu suficient de specifică, asupra menirii poziției sale (și a rolului Convenției), și de aceea populația i-a răspuns atât de pozitiv (nu voi uita momentul în care mulțimea mare adunată la Timișoara în 1996 i-a scandat acestuia, ”Emil, te iubim!”; nu, nu pe el l-au iubit, ci ideea or idealul pe care el le reprezenta). Însă Emil Constantinescu a eșuat în ceea ce privește tehnica politicii, și astfel nu a reușit niciodată să pună instituțiile statului, și pe ceilalți actori politici, în slujba acestei viziuni împărtășite de el și de cei care l-au votat. (Și nu spun aici că dânsul, ori că doar dânsul, ar fi fost de vină pentru tot ceea ce s-a întîmplat; contextul politic a fost într-adevăr foarte dificil, cu o coaliție de guvernare largă și foarte fragilă, care s-a și destrămat rapid; nu, acestea sunt simple observații factuale, ”postume”.) Poate că una dintre cele mai mari dezamăgiri post-1989 a fost însă acea apariție la televizor a Președintelui Constantinescu, în care dânsul a mărturisit, public (!), că ”Am fost învins!” Șocantă, tulburătoare admitere a eșecului de la un om politic, ca om politic; nu, dumneavoastră nu puteți aștepta de la societate, să facă, să rezolve, ceea ce dumneavoastră ați fost ales, în mod specific, să faceți și să rezolvați; și anume, să știți să folosiți tehnica politicii (pe care doar dumneavoastră puteți să o faceți, din funcția de președinte) în slujba viziunii (menirii) politice împărtășite cu cei care v-au ales. Se pare însă că Emil Constantinescu nu a fost niciodată, de fapt, un om politic – în sensul vocațional, specializat și profesionalizat, descris mai devreme. În schimb, el a făcut parte dintr-o clasă politică nespecializată, constituită în bună parte din intelectuali și lideri civici, azvârliți de valurile momentului istoric și de opoziția comună față de forțele ”neocomuniste” pe culmile instituțiilor politice românești. De aceea traiectoria sa de om politic a fost una eșuată.
Mai târziu, Adrian Năstase pare să fi fost un extrem de abil și conștient operator politic (mă refer aici la tehnica politicii, și fără o evaluare morală a metodelor folosite); ba chiar mai mult, în unele momente el a arătat, prin unele construcții și politici promovate, că este conștient și de capacitățile (și menirea) politicii. În final, însă, cariera sa a eșuat în mod mizerabil, din punct de vedere al vocației politice – fapt care poate că s-a datorat și mediului și culturii politice care îl înconjurau (PSD), și care erau dominate de oameni politici ratați, care niciodată nu ieșiseră de fapt din băltoaca existențială și din micimea sufletească a celor care nu văd în politică decât un instrument pentru obținerea de beneficii personale și temporare. Voi încheia această dare de seamă cu Traian Băsescu, care a fost în mod clar o persoană care a știut să utilizeze la maxim (și de fapt peste maximul formal) o funcție (cea de președinte) care, în sistemul politic românesc, suferă de deficiențe și slăbiciuni fundamentale (în ceea ce privește capacitatea de a-i controla și influența pe ceilalți actori politici). Dar aici abilitățile sale native, și probabil ceea ce a învățat pe parcurs, l-au ajutat să devină un eficace tehnician al politicii. Ba mai mult, un număr semnificativ din politicile și reformele pe care le-a promovat prin aceste metode au contribuit în mod semnificativ la îmbunătățirea situației din politica și societatea românească. (Și aici trebuie să iterez, o dată pentru totdeauna, faptul că eu nu am nici un fel de parti pris față de vreunul dintre actorii ori partidele din viața politică românească, ori din vreo altă țară; poziția mea este aceea de observator, pe de o parte, și de membru al societății, pe de alta.) Cu alte cuvinte, Băsescu a avut o viziune, și nu doar temporară, asupra menirii și potențialului politicii – și a avut și abilitățile necesare pentru a transforma părți din această viziune în realitate (tehnica). Pe de altă parte, însă, utilizarea exacerbată a acestor ”abilități”, forțarea agresivă a limitelor funcției sale și – probabil – compromisurile făcute cu cei conduși de interese contrare menirii publice a politicii, l-au alienat în cele din urmă atât față de restul clasei politice, cât și față de o mare parte a populației.
Politica este deci mai mult decât o ocupație, și în orice caz mai mult decât o ”preocupare”; ea este și trebuie să fie o profesie care, atunci când este înțeleasă, însușită și asumată existențial, poate deveni și poate fi trăită ca o vocație – ba chiar mai mult, ca o vocație nobilă, poate printre cele mai nobile. Iar atunci cînd această profesie este practicată la un nivel înalt de înțelegere, control și abilitate, și urmărind menirea ei fundamentală, ea devine o artă. Tragedia României post-revoluționare este că numărul și proporția adevăraților oameni politici – adică a celor care au înțeles, însușit și asumat în mod conștient atât menirea cât și tehnica politicii, și astfel însuși sensul vocației lor de oameni politici – au fost cel mai adesea mai mici, ori de neajuns, față de numărul și proporția celor ratați politic (din punct de vedere a ceea ce înseamnă de fapt politica). Aceasta nu înseamnă că nu ar exista asemenea oameni politici veritabili în viața politică românească, chiar acum – cei care au ochi, cei care știu să vadă, îi vor observa.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contribuotrs.ro
