Viața mea este împărțită în două perioade: înainte de 1989, și după 1989.Nu sunt singurul. Mulți dintre cei din generația mea simt la fel. Încă mă consider parțial norocos (așa, retrospectiv) că am avut parte și de experiența (din fericire nu extrem de lungă, însă suficient de lungă pentru a o înțelege) de a trăi sub regimul comunist.
Iar, mai apoi, de a fi trăit euforia Revoluției, a acelor zile de grație, a nou-născutei speranței într-un viitor mai bun, mai luminos, mai liber și mai prosper. Iar acum, iată, mă aflu și ne aflăm la treizeci de ani după Revoluție, și poate că este timpul ca noi ce cărora 1989 ne-a schimbat viața, să tragem linie, și să ne uităm înapoi, amintindu-ne de ceea ce s-a întâmplat în 1989, de ce au însemnat acele zile pentru noi, și re-evaluînd ce s-a întâmplat de atunci și până acum. Poate că ne va fi mai clar astfel, poate că ne vom reaminti astfel, de datoria pe care o avem față de 1989, și astfel de ceea ce am făcut în timpul parcurs de atunci, și astfel de ceea ce trebuie să facem astăzi și mâine.
Întâmplările acelor zile. Oamenii au început să se strângă în jurul locuinței pastorului Tőkés László încă de vineri 15 decembrie (sau poate chiar mai devreme). Da, voi vorbi despre Timișoara, fiindcă Timișoara este orașul în care am trăit acele zile de decembrie. Cei mai mulți dintre noi nu știam mai nimic despre ce se întâmpla acolo, lângă locuința lui Tőkés, ori auziserăm doar zvonuri. În 16 decembrie, sâmbătă, viața se desfășura la fel ca înainte, pentru cei mai mulți dintre noi – alții, mai puțini, mai hotărâți, aflați la locul și momentul potrivit, erau deja pe străzi, scandau în grupuri mici, și încercau să cheme studenții, și pe noi ceilalți, să ne alăturăm. A doua zi, duminică 17 decembrie, am început să auzim mai multe, că ceva s-a întâmplat, că unii au protestat, că au făcut ceva – însă cel puțin mie nu mi-era foarte clar cine, unde, ce. În orice caz, și acel puțin despre care auzisem era deja extraordinar, în acea lume aflată sub controlul unui sumbru și închis regim totalitar. Seara însă, totul s-a schimbat. Atunci am auzit, pentru prima dată, focuri de armă, răsunând sub cerul nopții, și atunci am văzut – nu, am fost șocat să văd, am trăit euforia de a vedea – oameni (da, oameni obișnuiți ca mine, femei, bărbați, copii) strigând pe stradă ”Libertate!”, și cerându-ne să ne alăturăm. Am trăit acele momente ca un șoc existențial, pentru că, brusc, ceea ce fusese ascuns, rostit doar prin bancuri și în șoaptă, doar în familie și între prieteni de încredere, deodată a fost exprimat, de ei (și astfel de noi toți) în mod liber, în gura mare, pe stradă, spărgând liniștea nopții – și imobilitatea acelui timp istoric.
S-a tras, însă, în acea noapte: mulți au murit; mulți au fost închiși; mulți au fost răniți și duși la spital, iar unii au fost executați acolo; iar mai târziu trupurile unora dintre cei uciși au fost luate și duse departe, pentru a fi distruse pe ascuns, și pentru a șterge orice urmă… A doua zi, luni, 18 decembrie, cu toții știam deja, cu toții aflaserăm, prin rude, prieteni, membri de familie, ori prin experiența personală, că în noaptea precedentă au murit oameni pe străzile Timișoarei, și că regimul trecuse la represalii sângeroase. În noaptea ce trecuse unii dintre noi pierduseră pe cineva drag, ori le pierduseră urma: femei cărora nu li s-a întors soțul, tineri care nu s-au mai întors acasă. În după-amiaza zilei de luni, însă, grupuri de oameni au început din nou să se adune – nu, protestul nu se încheiase! – în diferite zone ale orașului, precum și în centru. Un grup de tineri cu lumânări și cu steaguri, care cântau colinde și scandau pe treptele Catedralei ortodoxe, a fost măturat de rafale de armă trase de transportoare blindate – în centrul Timișoarei! – iar sângele lor s-a închegat pe treptele Catedralei (unde astăzi este comemorat de plăcile de marmură așezate pe perete, lângă intrare). Revoluția începuse, și a continuat – și la fel și represiunea.
Marți, 19 decembrie, la fabricile din Timișoara muncitorii refuză să lucreze, fiindcă colegii lor – ori membri de familie, prieteni, cunoștințe, ori, pur și simplu, alți timișoreni – nu au mai venit acasă, nu s-au prezentat la lucru, au dispărut, ori au fost uciși. Ei cer ca morții să fie dați familiilor, și ca cei prinși să fie eliberați. Mii, zeci de mii de oameni sunt în fierbere, în uzine, în cartiere, sau acasă la ei, în blocuri și apartamente; încet-încet, organele de decizie și represiune își dau seama că pierd situația de sub control, că întreg orașul li se opune. Acest lucru va deveni și mai evident a doua zi, miercuri, 20 decembrie, cînd zeci de mii de oameni de la aceste fabrici, și din diferite zone, vor traversa orașul, în uriașe coloane, și vor ocupa centrul acestuia, cu două focare: Piața Operei (adică între clădirea Operei și Catedrala Mitropolitană), și Consiliul Județean (pe atunci sediul Comitetului Județean al PCR, unde se va isca un dialog ad-hoc între mulțimea neorganizată și o delegație guvernamentală trimisă de la București). Între timp, deși noi nu aflasem încă, și în localitățile din jurul Timișoarei oamenii începeau să se miște; însă restul țării era încă în întuneric. Cu toate acestea, vești despre ceea ce se petrecuse la Timișoara deja se răspândiseră prin țară, fie prin intermediul unor posturi radio sau TV (ale țărilor vecine, ori ale Europei Libere), fie prin telefoane primite de la cunoștințe din Timișoara, fie prin mesaje aduse personal de timișoreni. În Timișoara, însă, uimitor, noi deja controlam orașul, străzile erau ale noastre – un sentiment unic, nemaiîntâlnit! Trupele înarmate se retrăseseră, iar oamenii – noi! – stăpâneam orașul, ori cel puțin așa simțeam, percepând însă și adânca nesiguranță a situației (oare ce se va întâmpla?). Însă pe 20 decembrie Timișoara era deja un oraș liber. Într-un fel, noi trăiam deja într-un alt prezent, într-un alt fel de viitor, parcă, pe când restul țării era încă în întuneric, în acel trecut întunecat, fără speranță și fără cale de ieșire; trăiam astfel un sentiment ciudat, un moment parcă suprarealist, al cărui paradoxicalitate a fost evidențiată cel mai pregnant când l-am văzut la televizor pe Nicolae Ceaușescu, proaspăt întors din Iran, rostind cuvinte care nu mai aveau sens pentru noi, cei din Timișoara. El vorbea dintr-un trecut întunecat, dar încă amenințător. Prezentul nostru, acest viitor pe care îl trăiam, era încă fraged și, știam cu toții, foarte vulnerabil.
De aceea oamenii au rămas în Piața Operei și peste noapte, veghind; iar a doua zi, joi, pe 21 decembrie, peste optzeci de mii de timișoreni au acoperit din nou acel spațiu, ascultând vorbele celor din balconul Operei (un șir spontan și neorganizat, dar cu atât mai autentic și șarmant, de lozinci ad-hoc, poezii, cereri oficiale, și cântece) și scandând ”Libertate!”, ”Jos Ceaușescu!”, ”Să fie judecat, aicea în Banat!” – și alte sloganuri rimate, și pline de furie, plăcere și speranță. În acea zi de joi (deși noi nu știam, desigur) a început să se ridice populația și-n alte orașe mari ale României – Brașov, Sibiu, Cluj; de multe ori în solidaritate cu Timișoara, și aducându-și propriile jertfe pe altarul Revoluției comune. Noi, însă, nu știam ce va urma; ne întrebam, ”oare va trimite Ceaușescu avioane să bombardeze Timișoara?” Orice scenariu era posibil. Însă evenimentul care a schimbat cursul evenimentelor într-un mod decisiv a fost ”adunarea populară” organizată la București, în mod complet neinspirat, de Ceaușescu și de clica sa; transmisă la televizor, în mijlocul după-amiezii (deși în mod normal programul TV era redus la doar două ore pe seară), aceasta a fost prilejul unei alte surprize existențiale pentru mine; deși refuzasem să mă uit la transmisie, strigătele venite din apartamentele și blocurile vecine mi-au semnalat că se întîmpla ceva extraordinar; într-adevăr, pornind televizorul alb-negru (care s-a aprins încet-încet, că altfel nu putea) am văzut că manifestarea oficială de la București se întrerupsese, că în balconul de unde Ceaușescu ținea cuvântarea era confuzie, iar mai apoi că transmisiunea TV s-a încheiat în mod abrupt. Era începutul Revoluției în București! Entuziasmat, m-am repezit din nou către centrul Timișoarei, alăturându-mă zecilor de mii de concitadini aflați în Piața Operei.
În acea seară mulți, mult prea mulți, au murit în București – dar și în alte orașe. Însă fără acel sacrificiu enorm, fără a suferi, dureros și îngrozitor, consecințele acelei cumplite zvâcniri ale regimului comunist, probabil că Revoluția nu ar fi reușit, și nu s-ar fi împlinit în libertate. Acea libertate, de la început cerută și scandată pe străzile Timișoarei, după ce zeci de ani fusese călcată în picioare, amuțită, secretizată, după ce timp de decenii a existat doar în spațiul cel mai privat – și care mai apoi a fost cerută și scandată și la Lugoj, Arad, Brașov, Sibiu, Cluj, Iași, București, și în alte localități mai mici și mai mari din țară; acea libertate a fost câștigată, după o săptămână de sacrificiu, curaj, rezistență, disperare și speranță, vineri, pe 22 decembrie. În acea dimineață Ceaușescu și cei apropiați au fugit, iar protestatarii au ocupat clădirile centrale și televiziunea din București. Conducerea țării a fost preluată – cel puțin formal, și mediat de televiziune – de un grup format mai mult sau mai puțin ad-hoc, în care disidenți anticomuniști se întâlneau cu oameni din eșaloanele secundare ori terțiare ale regimului (oponenți soft ai acestuia), și cu oameni simpli din mulțime. Dar aceasta este deja o altă poveste, care momentan nu mă interesează; ceea ce mă preocupă este amintirea acelor zile, pe străzi, între oamenii simpli care au făcut revoluția – și a acelei experiențe singulare.
Tatăl meu și-a trăit întreaga viață sub regimul comunist. Născut în 1938, acel con de umbră al istoriei care a fost perioada comunistă s-a instalat peste viața sa deja de la vîrsta de 7-8 ani (când probabil că începuse să înțeleagă câte ceva), și a rămas acolo, timp de decenii, sub varii fețe și înfățișări: de la perioada preluării puterii, și a instaurării unui nou și radical regim; la perioada de speță stalinistă, cu cooperativizarea forțată, cu deportările în Bărăgan, și cu elitele decimate în inchisori; și la perioada ceaușistă, cu penuria sa, cu cultul deșănțat al personalității, cu dictatura personalizată, și cu amenințarea sumbră și perpetuă a Securității. Dincolo de aceste varietăți, însă, erau caracteristicile comune ale aceleiași ideologii care – simțeam noi – era îndreptată împotriva a tot ceea ce era cu adevărat uman, decent, civilizat. Într-adevăr, deși nu știam dacă acel regim va lua vreodată sfârșit, deși nu îndrăzneam să sperăm că se va sfârși vreodată, la noi în familie acea epocă a fost întotdeauna percepută ca un accident istoric, precum ceva nefericit ce ți se întîmplă, dincolo de alegerea și de puterile tale, și căruia trebuie astfel să îi supraviețuiești; precum ceva care în nici un caz nu reprezintă normalitatea, și ”cum s-ar cuveni” să trăiască oamenii decenți. De aceea, tatăl meu întotdeauna spunea că își dorește un singur lucru: să apuce moartea lui Ceaușescu (pentru că ne închipuiam că doar așa va putea lua sfârșit acel regim; într-un fel, aveam dreptate: deși revoluția a fost câștigată pe străzi, de către oamenii simpli, violența îndreptată împotriva acestora nu a încetat, de fapt, până când moartea lui Ceaușescu nu a fost transmisă – și astfel demonstrată tuturor – la televizor.) Dar dorința tatălui meu nu s-a îndeplinit, el nu a apucat să vadă și să trăiască sfârșitul acelui timp istoric; el a murit în 1988, luat de o boală necruțătoare, probabil și ea legată de efectele nocive ale regimului comunist. Cincizeci de ani, o viață întreagă, trăiți de fapt în acea paranteză istorică care a fost regimul comunist. ”Paranteză” pentru noi, privind de aici, de acum – însă pe când trăiam sub acel regim epoca nu ni se părea deloc a fi o paranteză care ar putea să se închidă vreodată; dimpotrivă, acel regim era prezentul și viitorul nostru, deloc luminos, și fără perspective de a se schimba ori încheia. Și să nu uităm, să nu uităm nicicând că alte regimuri similare, totalitare, precum cele din China, Cuba, ori Coreea de Nord, continuă să existe și astăzi – iar celor de acolo probabil că nu li se pare că ele s-ar putea sfârși vreodată. Să ne amintim că tot în 1989 au avut loc și protestele din piața Tien-An-Men, din China – însă acea ridicare a populației împotriva regimului nu a reușit, iar acel regim continuă să fie la putere și astăzi, ba chiar întărit și înăsprit de posibilitățile tehnologiilor moderne. Nu toate revoluțiile înving! Pentru noi, însă, privind de aici și de acum, perioada comunistă poate părea o paranteză istorică demult închisă; iar motivul pentru care noi ne putem raporta astfel la ea este faptul că Revoluția noastră din 1989 a reușit, că a avut loc, că tinerii, femeile și bărbații simpli ai lui 1989 s-au ridicat, au coborât din apartamente, s-au dus pe stradă, și au făcut ceva de neînchipuit: s-au opus cu mâna goală și doar cu vocile lor, mitralierelor, blindatelor, și până la urmă gloanțelor unui regim nemilos.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
