Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

China, SUA și «războiul comercial». Oamenii și ideile din spatele spectacolului Trump

de Daniel Musat     Contributors.ro
Luni, 29 aprilie 2019, 19:05 Actualitate | Opinii


Daniel Musat
Foto: Arhiva personala
În ianuarie s-au împlinit deja doi ani de când cel de-al 45-lea Președinte al Statelor Unite a depus jurământul de investitură. Pe parcursul campaniei electorale, dar și imediat după inaugurare, nu trecea o săptămână fără ca măcar un titlu din presa internațională să nu sune alarma privind o nouă declarație, inițiativă, gest al inconfundabilului politician american, ce ar fi indus un plus de instabilitate în sistemul economic mondial: “război comercial”, “escaladare”, “protecționism”, “ruină”, “haos” sunt doar câteva din atributele viitoarei apocalipse economice postulate de jurnaliști, economiști, profesori și analiști. În centrul uraganului era desigur relația cu China, a doua economie a lumii și unul dintre cei mai vocali avocați ai globalizării.

Senzația acută pe care o căpătai urmărind știrile era că actuala administrație de la Washington avea o direcție precisă: demantelarea sensibilului sistem comercial global, ce funcționa foarte bine până acum și doar datorită imprevizibilului șef al executivului american începea să dea semne serioase de gripare. Diagnosticul era nemilos: cauza răului – lipsa de experiență și izolaționismul proaspătului câștigător al alegerilor prezidențiale. Un elefant în magazinul de porțelanuri, nici mai mult, nici mai puțin. Soluția – revenirea la modelul de globalizare și bună înțelegere între popoare de până mai ieri. Iată cum, în urma reuniunii de la Davos din ianuarie 2017, președintele Chinei comuniste, Xi Jinping, devenea peste noapte campionul globalizării și al comerțului liber. Scurta idilă co-ideologică s-a sfârșit brusc și surprinzător pentru entuziaști un an mai târziu, când Constituția chineză a fost modificată, permițându-i domnului Xi să rămână la vârful puterii pe termen nelimitat.

Cu trecerea timpului, încep să se discearnă unele fapte aflate în disonanță cu vălul mediatic evocat mai sus. Articolul de față prezintă câteva dintre ele:

  • personajele cheie din spatele actualei strategii comerciale a Washingtonului provin din zone neașteptat de diverse ale spectrului politic, au o pregatire solidă și se bucură de respect în cele mai importante instituții ale statului american;
  • ideile lor întrunesc acordul bipartizan al Congresului, chiar în condițiile unei atmosfere politice generale profund divizate;
  • cauza principală a consensului – realitatea; dupa 20 de ani, datele ilustrează efectele economice nedorite ale relației economice cu China, în contradicție cu așteptările inițiale;
  • încet, teoria confirmă temerile “protecționiste” – studii recente realizate la instituții academice prestigioase evidențiază erori majore în interpretarea relației comerciale cu China și chiar uimitoare greșeli de decodare a datelor statistice;
  • recent, europenii par să conștientizeze corectitudinea temerilor Statelor Unite și are loc o schimbare de atitudine la adresa Beijingului.

Problema cu care ne confruntăm e următoarea – în era internetului, abundența de retorică și sentimente este noua normalitate, la fel și inflația de informație. Impetuosul președinte american are un talent năucitor de a ocupa scena, de a concentra lumina reflectoarelor, de a atrage narațiunea zilei. Totul devine despre el. Din păcate pentru noi, timpul e limitat și astfel criteriile de selecție a surselor de informare devin esențiale pentru greu încercata noastră sănătate mintală. Altfel, zilele își pierd consistența între 5 cafele și 10 breaking news.

Să încercăm să trecem peste valul de tweeturi și exploziile de declarații. În privința relațiilor comerciale americano-chineze, o discuție mai așezată ar putea pleca de la următoarea întrebare: cine sunt Robert Lighthizer și Peter Navarro? Cei doi au coordonat realizarea a două rapoarte oficiale, publicate în 2018, esențiale pentru înțelegerea poziției Statelor Unite față de China: primul privind practicile chineze legate de transferul forțat de tehnologie, proprietate intelectuală și inovație, al doilea referitor la implicațiile “agresiunii economice” a Chinei pentru economia mondială și securitatea națională a SUA și a lumii(i).

Who’s who

New York Times relatează cum, în timpul cinei comune sino-americane organizate la întâlnirea G20 de la Buenos Aires din 2018, șeful guvernului american s-a aplecat peste masă, i l-a arătat președintelui Xi pe Robert Lighthizer și a spus: „El e negociatorul meu”. După care s-a întors spre Peter Navarro – „Iar el e tipul meu dur”.

Peter Navarro este profesor de economie la University of California, Irvine, deținător al unui masterat în Administrație Publică și a unui doctorat în economie, ambele la Harvard. În prezent este Director al Office of Trade & Manufacturing Policy, înființat în 2017 în cadrul aparatului de la Casa Albă. Misiunea – elaborarea de politici care să ducă la creștere economică, scăderea deficitului comercial, precum și la întărirea bazei industriale pentru sectoarele de producție și de apărare americane.

În încercarea de a-și construi o carieră politică, Navarro a beneficiat în trecut de susținerea președintelui Bill Clinton și a fost admirator declarat al doamnelor Hillary Clinton si Nancy Pelosi. În 1996 lua cuvântul la Convenția Partidului Democrat, pentru ca 20 de ani mai târziu să devină unul din artizanii politicilor economice ale candidatului Donald Trump. Concepțiile sale despre comerțul global au evoluat în timp, fiind reflectate în cărți devenite bestseller, unele ecranizate în documentare de succes, cu milioane de vizualizări pe Netflixsi Youtube(ii). În viziunea profesorului Navarro modelul ricardian al avantajului comparativ în comerțul internațional pornește de la premize ce nu se regăsesc în lumea reală decât ca excepție. Mai mult, abordarea tradițională nu ia în calcul externalitățile negative asociate cu practicile comerciale incorecte, ce au ca efect destrămarea țesutului comunitar(iii).

Navarro consideră că de ani buni sistemul economic global funcționează incorect, principalul motiv fiind nerespectarea regulilor de piață de către China, reguli la care statul chinez s-a angajat în schimbul primirii în 2001 în Organizația Mondială a Comerțului (OMC). „Am început să remarc cum studenți de-ai mei de la MBA își pierdeau joburile și analizând fenomenul am descoperit că toate indiciile duceau înspre politicile industriale protecționiste și mercantiliste ale Beijingului.” De la aderarea la OMC, susține Navarro, chinezii câștigă locuri de muncă, capacitate industrială, tehnologie și capital, pe baza și mai ales în detrimentul americanilor. Și asta fără să joace corect. Între timp, SUA acumulează datorii, pierd locuri de muncă și întregi lanțuri de producție industrială, unele cu implicații la nivelul securității naționale. Pe fundația succesului obținut prin agresiune economică, chinezii au putut dezvolta o forță militară impresionantă, de natură să amenințe interesele americane în Pacific și nu numai. Combinată cu potențialul economic și demografic, aceasta transformă China în principala amenințare strategică la adresa SUA și aliaților săi: „de fapt China încearcă să fure viitorul Japoniei, al Statelor Unite și Europei”. Soluția: renegocierea de pe poziții dure a relațiilor comerciale, scopul fiind schimbări structurale în comportamentul economic chinez. Consecința va fi „repatrierea” bazei industriale, la pachet cu joburi, capital și asigurarea lanțurilor de producție cu importanță strategică.

Dacă opiniile despre comerțul internațional ale lui Navarro nu sunt larg acceptate, iar heterodoxul economist e mai respectat la Pentagon decât în comunitatea academică sau pe Capitol Hill, nu același lucru se poate spune despre Robert Lighthizer.

În vârstă de 71 de ani, sobrul avocat din Ohio specializat in litigii comerciale internaționale, supranumit “Țarul comerțului” de către presă, are o vastă experiență atât în reprezentarea sectorului privat în fața organismelor internaționale, cât și a administrației americane în fața OMC și în negocieri privind comerțul extern. Reținut, abraziv, de un profesionalism indiscutabil, vechi republican conservator, Lighthizer se bucură de o apreciere nedisimulată de ambele părți ale spectrului politic american, dovadă fiind audierile din Congres(iv). În 2017 a fost confirmat de Senat ca șef al Office of the United States Trade Representative (USTR)(v), cu rang de Ambasador, cu 82 de voturi la 14, într-un rar caz de acord transpartinic.

La aducerea sa în aparatul Casei Albe a contribuit fără îndoială, pe lângă cele enumerate mai sus, și un articol din 2011, semnat de Lighthizer în Washington Times. Vorbind despre o eventuală candidatură la președinție a lui Donald Trump (da, în 2011), respectatul avocat îl lăuda pe acesta pentru punerea în discuție a politicii comerciale de la acea dată și evocarea posibilității de a utiliza bariere tarifare în scopul apărării intereselor economiei americane. De-a lungul istoriei SUA, astfel de politici fuseseră utilizate și nu ar fi făcut decât să continue viziunea unor președinți republicani, de la Abraham Lincoln și William Howard Taft până la Richard Nixon și Ronald Reagan. În plus, argumentul intelectual în favoarea comerțului liber global a fost și este eficientizarea funcționării piețelor. Cum oare este servit acest scop când unul din jucătorii principali folosește masiv intervenția guvernului în economie? „[Piețele] nu devin mai eficiente când companiile chineze beneficiază de privilegii speciale pe piața globală” iar chinezilor li se permite să „fraudeze constant regulile în favoarea lor”.

De la numirea sa în funcție, preocuparea principală a lui Robert Lighthizer a fost păstrarea avantajului tehnologic al Americii în fața Chinei, în primul rând prin stoparea practicilor chineze de transfer forțat de tehnologie și proprietate intelectuală. Furtul de tehnologie americană este estimat undeva între 200 și 600 miliarde $ pe an, în aproape 90% din cazuri beneficiarul fiind China.

Una din metodele de a rezolva aceste litigii ar fi aducerea lor la judecata Organizației Mondiale a Comerțului. O îndelungată experiență a ambasadorului american în relația cu organizația l-a convins că asemenea acțiuni sunt ineficiente, OMC nedispunând de mijloacele de a verifica și rezolva astfel de situații. Cu atât mai puțin de a asigura aplicarea de soluții. Ca atare, s-a decis utilizarea Secțiunii 301 din US Trade Act, ce permite președintelui american măsuri rapide, unilaterale, împotriva statelor vinovate de practici comerciale incorecte (creșteri de tarife și nu numai), fără a fi necesară aprobarea Congresului.

Biroul condus de ambasadorul Lighthizer a declanșat o atentă investigație, concretizată în unul din cele mai cuprinzătoare documente oficiale pe subiect. Diversitatea și sofisticarea practicilor și metodelor de control și transfer tehnologic descrise aici este impresionantă și constituie o radiografie îngrijorătoare a magnitudinii efortului chinez de a obține prin orice mijloace preeminența tehnologică la nivel mondial. Subiectul central în complicata relație economică sino-americană a devenit furtul de tehnologie și proprietate intelectuală.

Ca urmare a publicării raportului președintele american a impus un prim set de tarife asupra mărfurilor chineze. Iată una din reacțiile politice: „Raportul USTR asupra practicilor chineze de furt intelectual este un bun prim pas. Dar mult mai mult este necesar pentru a înfrunta întreaga paletă a comportamentului negativ al Chinei. [...] Statele Unite trebuie sa procedeze la acțiuni puternice, inteligente și strategice împotriva politicilor comerciale flagrant incorecte ale Chinei.” Citatul nu aparține Președintelui, ci doamnei Nancy Pelosi, speakerul Camerei Reprezentanților, cel mai proeminent membru al Partidului Democrat la această dată. Practic liderul opoziției. Opinie împărtașită de Chuck Schumer, conducătorul minorității democrate din Senat care, la rândul său, lăuda impunerea de tarife și tonul dur abordat de președinte.

Alături de Navarro și Lighthizer, un capitol special ar merita activitatea doamnei Carolyn Bartholomew(vi), Președinte al influentei US-China Economic and Security Review Commission. Poate vom reveni cu altă ocazie.

Până atunci, o primă constatare – „fricțiunile comerciale” (exprimarea agenției oficiale de presă Xinhua – chinezii nu vorbesc de război comercial) nu sunt provocate de actualul locatar de la Casa Albă, linia dură adoptată în ultima perioadă are susținere în cele două tabere politice din Congres și e probabil să continue încă ceva vreme. Cauzele generatoare sunt vechi, au rădăcini profunde, structurale și efectele la nivel strategic încep să fie vizibile și îngrijorătoare.

Rareori întâlnim un asemenea consens de ambele părți ale spectrului politic american. Ceva asemănător pe subiectul relațiilor comerciale cu Beijingul s-a mai vazut poate numai acum 20 de ani. Doar că atunci toată lumea aclama admiterea Chinei în OMC.

De la teorie la realitate și înapoi

În decembrie 2001 președintele democrat Bill Clinton, la unison cu Congresul republican, salutau începerea unei noi ere de dezvoltare, odată cu primirea Republicii Populare Chineze în OMC. Planul era cucerirea celei mai mari piețe a lumii, cu peste 1 miliard de locuitori, conducând la creșterea producției și vânzărilor mărfurilor americane, fabricate în Statele Unite de lucrători americani. În consecință, profituri mai mari pentru companii, venituri mai mari pentru salariați. Prosperitate pentru America. La nivel strategic, se aștepta ca sporirea legăturilor economice să diminueze posibilitatea conflictului militar și să conducă treptat la orientarea Chinei comuniste către democrație (o formă de continuare a „doctrinei angajării’ demarată în anii ʹ70 de administrația Nixon). În schimb, Beijingul accepta să își deschidă etapizat piața, scopul final fiind transformarea într-o economie de piață care să concureze cu ceilalți după regulile comerțului liber.

Douăzeci de ani mai târziu, economia chineză a devenit a doua din lume ca valoare nominală a PIB. Pe lângă creșterea în cifre absolute, se înregistrează o recuperare (catching-up) accelerată comparativ cu SUA. Dacă în 1990 chinezii aveau echivalentul a 7% din PIB american, în 2000 ajunseseră la 12%, pentru ca în 2018 să depășească 65%. China a devenit de facto „fabrica lumii”, fiind principalul exportator mondial, cea mai mare sursă de importuri și cel mai mare creditor extern al SUA (datoria către China a ajuns în 2018 la o cincime din totalul datoriei externe americane). Peste 50% din deficitul comercial american (bunuri) provine din comerțul cu R.P Chineză, dezechilibrul acumulat astfel din 2001 până în prezent depășind 4.500 miliarde $, conform datelor publicate de US Census Bureau.


De asemenea, fluxurile de capital dintre China și America prezintă în ultimii 10 ani o caracteristică ciudată. Ar fi de așteptat să fie direcționate dinspre țara dezvoltată înspre cea în curs de dezvoltare, dar situația investițiilor străine directe între 2009 și 2017 arată altceva(vii). Peter Thiel, celebrul creator al PayPalși investitor de la Facebook făcea o analogie cu un râu care curge invers.
În același timp, în SUA se vorbește de pierderea a peste 5 milioane de locuri de muncă în industria producătoare(viii) și falimentul a zeci de mii de afaceri de la deschiderea pieței americane către China.Menținerea de deficite comerciale pentru o perioadă îndelungată a dus la dispariția a întregi lanțuri de producție și, datorită prăbușirii puterii de cumpărare în zonele afectate, a afacerilor adiacente (de la cinematografe, restaurante, service-uri auto până la săli de fitness, clinici medicale și firme de consultanță), cu puternic impact asupra bunăstarii și chiar a structurii sociale.

Între 1960 și 2000 nivelul de angajare din industria producătoare americană s-a menținut relativ stabil. După primirea Chinei în OMC numărul de slujbe industriale manufacturiere s-a prăbușit cu o treime (între 2000 și 2010), mai mult decât în perioada Marii Depresii. O mică eroare în planul inițial, dar fără îndoială era doar un aspect al „distrugerii creatoare” inerente funcționării pieței. Predicțiile erau că vor fi înlocuite de noi industrii, noi tehnologii, noi produse.

Multă vreme consensul printre economiști, analiști și politicieni a fost că joburile americane nu au fost pierdute datorită concurenței chineze, ci automatizării și robotizării. Principalul argument – producția industrială rămăsese la același nivel. Mai mult, că avansurile tehnologice în sectorul producător vor asigura un avantaj competitiv clar pe termen lung. Slujbele și afacerile desființate erau cele cu valoare adăugată puțină, ce ar fi disparut inevitabil datorită progresului tehnologic. Toată lumea era fericită, comerțul liber era salvat, teoria reconfirmată. Salariații și antreprenorii din Michigan, Pennsylvania sau Ohio mai mult ca sigur nu înțelegeau datele statistice și teoria economică.

Iată însă că în ultimii ani apar studii ce infirmă ipotezele de mai sus. Îl amintim pe cel realizat de Daron Acemoglu, autorul celebrei Why Nations Fail, dar și pe cele realizate de Susan Houseman(ix). Concluziile nu vor fi digerate cu ușurință: în realitate, outputul industrial american a scăzut de la primirea Chinei în OMC, în 2016 sub nivelul din 2007, iar interpretarea de până acum a datelor statistice a fost greșită. Nu robotizarea e de vină pentru pierderea slujbelor, ci competiția chineză. Se închid fabrici, unde să fie mai eficienți roboții ? Nu apar noi industrii sau inovații care să compenseze pierderile. America cedează producția industrială în favoarea Chinei. Poate că cei din Rust Belt nu știu să intepreteze statisticile, dar par să-și păstreze enervantul obicei de a descrie corect realitatea din teren. Avantajul de-a o trăi pe propria piele e posibil să aibă o contribuție.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.
















5898 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version