”…în loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative binevoitoare, se fac că nu văd și nu aud, pe scurt trădează. Nu-și fac datoria. Imparțialii și încrezătorii înregistrează și tac. Sunt cei mai vinovați.”
Nicolae Steinhardt
Între trei și patru milioane de români (poate mai mult?) au emigrat peste hotare după Revoluția din decembrie ′89, cei mai mulți încercând să găsească o soluție pentru situația economică precară a familiilor lor, ori cel puțin la fel de mulți pentru că încercau să-și recâștige demnitatea pierdută și să guste, în această viață, normalitatea și traiul de zi cu zi lipsit de grijile existențiale, fie el și printre străini. Pare un paradox, mai ales că atunci când românii au decis să-l înfrunte deschis pe Ceaușescu și clica adunată în jurul cuplului Nicolae și Elena, principalul obiectiv a fost tocmai acela de a transforma România într-un loc mai bun pentru toți cetățenii patriei.
Mulțumită, însă, lui Ion Iliescu și forțelor care l-au propulsat în fruntea statului imediat după execuția cuplului Ceaușescu, emanând și aceștia din același marasm național-comunist ce ajunsese să fie Partidul Comunist Român și afiliatele sale (de la sindicate și guvern la presa aservită și securitate), idealurile românilor care au răsturnat dictatura au fost călcate în picioare și rapid înăbușite sub bocancii forțelor de ordine, sprijinite de milițiile minerilor lui Miron Cozma & Co. Începând din acel moment, mulți dintre români au ales să nu mai spere la nimic bun între hotarele patriei, preferând să emigreze.
Cele patru decenii de comunism feroce pe care l-a traversat România nu sunt ele singure responsabile de îngroparea speranțelor românilor. Le-au precedat deceniul al patrulea al secolului trecut, care a inventat camarila coruptă a regelui Carol al II-lea și mișcările naționaliste și antisemite ce nu puteau eșua decât în dictaturi dornice să pună libertatea și democrația între paranteze, așa cum s-a și întâmplat. Ceea ce au început legionarii, ce se credeau trimișii unei sfinte misiuni creștine pe pământ, adică lichidarea fizică a conștiințelor treze ale națiunii, au desăvârșit apoi comuniștii.
În mesajul său recent, prilejuit de Centenar, filozoful Mihai Șora sintetiza formidabil impasul în care ne regăsim, în următoarele cuvinte: ”Dragi prieteni, nu știu pe la Dumneavoastră, dar la noi bucuria nu a fost întreagă: cu-atâția oameni pribegind peste hotare, cu-atâția nechemați în fruntea țării și cu o Românie împuținată, nu văd motiv de încântare, ci mai curând de reculegere, de conștientizare a momentului istoric în care ne aflăm… suntem mai vlăguiți ca în 1918 și mai săraci în iubire pentru această țară decât erau cei care au făcut, odinioară, România Mare.”[1]
CE-I DE FĂCUT FRAȚI TRĂITORI ÎNTRE GRANIȚELE PATRIEI?
Fenomenul migraționist este doar un simptom și el ține, până la urmă, de un anumit firesc al vremurilor pe care le trăim. Apartenența la Uniunea Europeană, care a deschis granițele celorlalte 27 (în curând 26) de state membre pentru cetățenii României (în egală măsură și cetățeni europeni), dar și ale României pentru alți cetățeni europeni care muncesc ori au ales să se stabilească în țara noastră este probabil cel mai îmbucurător semn de normalitate, la care suntem norocoși să asistăm.
Doar că, odată cu câștigarea alegerilor parlamentare de actuala coaliție de guvernare PSD – ALDE, care a promis râuri de lapte și miere și de doi ani livrează fierea unui aspru conservatorism restauraționist, teama adânc înfiripată în conștiința românilor după mai mult de opt decenii de societate disfuncțională s-a întețit simțitor, după ce, din 2012 fenomenul cunoscuse o relativă încetinire[2]. Ori, problema cea mai mare este aceea că cei care au ales în 2017 să emigreze o fac din lipsa speranței că România mai poate deveni un stat mai bun pentru cetățenii săi[3], iar cea mai mare proporție de emigranți se înregistrează în categoria de vârstă 20 -39 de ani, conform datelor INS.
Totuși, disperarea manifestă, lipsa de speranță nu pot fi singurele căi prin care românii pot să reziste restauraționismului propus de coaliția PSD – ALDE și nici nu cred că cetățenii României caută sistematic doar soluții individuale. Există și alte soluții, dar ce-i drept fiecare categorie de astfel de soluții cere din partea noastră să devenim cetățeni activi și nu doar actori pasivi, pentru că, așa cum învățase Nicolae Steinhardt din lecțiile istoriei deceniului patru al secolului trecut, pasivitatea ne face cei mai vinovați de progresul unui fenomen pe care-l descria atât de plastic în Jurnalul Fericirii: ”…au sosit – pur și simplu, în sensul cel mai categoric – proștii și inculții la putere și în ciuda tuturor legilor economice și tuturor regulilor politice fac prostii, ca niște ignoranți ce se află.”
Și, deci, care ar fi soluțiile, în afară de disperarea individuală, împachetatul bagajelor și plecatul printre străini? Am să descriu câteva astfel de soluții în cele ce urmează – am mai făcut referire la unele dintre ele în articolul ”Castelele aroganței și mofturile democrației liberale românești”[4] – și anume:
(i) Prezența în număr mare la urne, pe cât posibil peste 65 – 70% din totalul celor înscriși pe listele electorale cu drept de vot, pentru a îngreuna eforturile coaliției de guvernare (și a oricărei guvernări în general) de a influența, în orice fel, mandatul democratic pe care majoritatea îl oferă clasei politice;
(ii) Protestele legale, bine țintite, derulate simultan pe întreg teritoriul țării și purtătoare ale unui mesaj clar și ferm – evident pașnice și bine organizate, pentru a putea fi evitate provocările și deturnarea scopului pe care și-l propun;
(iii) Constituirea de rețele specializate de investigație susținute din donații cetățenești, bazate pe rețele sociale și inteligența artificială, dezvoltate în mediul presei alternative și care să expună sistemele de corupție și criminalitate prin care se susțin politicieni sau prin care se ating scopuri netransparente prin intermediul unor partide politice;
(iv) Activarea conștiinței cetățenești la nivel individual și de grup, astfel încât electoratul să își expună viziunea și punctele de vedere prin dialog continuu cu politicienii și nu doar prin exercițiul pasiv al votului dat o dată la patru sau cinci ani;
doar că de această dată am să insist numai pe categoria enunțată la punctul (iv), pentru că activarea conștiinței cetățenești reprezintă de fapt baza de la care poate pleca efortul de redemocratizare a României, tocmai pentru că, sistematic, clasa politică românească, de peste opt decenii, a eșuat – cu bună știință! – în mandatul de a ne conduce pe acest drum.
PROTESTUL NU ESTE SIMPLĂ COMUNICARE, CI CONȘTIINȚĂ TREAZĂ
Românii au exersat până acum protestul prin vot, prima dată la alegerile din 1996, atunci când îi aduceau la putere pe Emil Constantinescu și Convenția Democrată și mai apoi în 2004, când voturile lor i-au adus la putere pe Traian Băsescu și Alianța DA – Dreptate și Adevăr. Într-un fel sau altul electoratul s-a simțit trădat de fiecare dată de politicienii pe care îi mandatase la conducerea statului ca pe-o alternativă la partidul succesor al fostului partid comunist[5], astăzi numit PSD.
Figura 1
Dar ceea ce a contat și mai mult în demobilizarea electoratului a fost că a sesizat, în timp, un pattern la toți politicienii pe care i-a ales să-l reprezinte în Parlament și să facă legi în interesul societății românești, și anume că indiferent de partidul pe listele căruia s-a prezentat în alegeri, odată ajuns parlamentar și supus unor presiuni de tipul celor prezentate în figura 1, politicianul a ales să se comporte a un simplu pivot pentru interese private. Și, mai mult decât atât, deși presiunea societății civile a crescut simțitor, foarte puțini au fost politicienii care au ales să-i dea curs, de regulă plătind și prețul dispariției de pe listele electorale la următoarele alegeri.
În privința protestului, probabil că anul 2017 a reprezentat vârful culturii protestului la români, cu un maraton ce a debutat cu protestele care au reușit să transforme în istorie irelevantă Ordonanța Iordache Altă Întrebare (nr.13 din ianuarie 2017), apoi a scos (la un moment dat) aproape 600 de mii de oameni în Piața Victoriei și alte 200 de mii în alte orașe mari ale țării și a adus disperarea în cercul tripletului puterii – Dragnea, Popescu Tăriceanu, Kelemen -, până într-acolo încât Dragnea și CEx-ul său au sacrificat ritualic două guverne doar pentru că premierii nu au trecut linia roșie fixată de protestele din stradă.
Ultimului mare protest, din februarie 2018, menit să o pună pe Viorica Dăncilă în gardă asupra liniei roșii fixată de protestatari nu a mai avut același succes, pentru simplu motiv că acest al treilea premier impus de Dragnea – și acceptat de Klaus Iohannis într-un moment de rătăcire care ar putea să-l coste al doilea mandat de președinte și poate chiar cariera politică – nu este decât un simplu instrument, fără voință proprie, un non-politician.
Așa se face că ceea ce profețea Codrin Ștefănescu în iunie ac., și anume că: ”Știți foarte bine că, în momente de ananghie, PSD este un partid unit. Noi nu am mai trecut niciodată printr-un moment de ananghie de dimensiunea aceasta. Știm deja că PSD este şi a fost un partid vânat. În ședința de azi am hotărât că vom merge până la capăt, dar până la capăt-capăt, iar Liviu Dragnea v-a explicat foarte concret ce înseamnă acest lucru. A fost ca niciodată o maximă solidaritate, micile neînțelegeri între noi s-au stins definitiv și irevocabil. Știm exact ce avem de făcut (…) și suntem dispuși să nu mai cedăm un milimetru… Vreau să mă credeți când vă spun că avem un plan pe puncte. Știm exact ce avem de făcut. (…) În aceste ore începând de ieri și până astăzi am primit cu toții foarte multe mesaje în sensul acesta. Mesajul este unitar: nu cedați, nu dați niciun milimetru înapoi, mergeți până la capăt, noi suntem mult mai mulți cei care vă susținem decât cei foarte, foarte puțini care vă critică, extrem de radicali și de violenți.”[6] s-a văzut cu asupra de măsură în modul în care coaliția de guvernare a reprimat protestul din 10 august ac., numit și al diasporei.
Faptul că reprimarea a fost considerată un succes de coaliția de partide aflate la putere este neîndoielnic și, cel puțin deocamdată, se pare că și protestatarii tind să considere același lucru, mai ales în condițiile în care justiția – de asemenea asaltată de putere și pusă sub o infernală presiune – nu a reușit să soluționeze rapid dosarul abuzurilor Jandarmeriei din acea seară de august.
După august 2018 retorica grupului Dragnea, ce conduce PSD, s-a asprit și acum la respectivul nivel se consideră – nu știu dacă auto-asumat, ori dacă se bazează pe măsurători sociologice profesionale – că potențialul de proteste poate fi neglijat, iar actualul CEx al partidului poate mărșălui fără probleme spre ținta de a aduce statul sub deplinul control nu doar al coaliției PSD – ALDE, cât mai degrabă al cupolei ce-l are ca exponent pe Liviu Dragnea. Două poziții recente ale comunicatorilor partidului, dar și a liderului ALDE întăresc aceste concluzii:
(i) Codrin Ștefănescu[7]: ”Vom continua să modificăm legile, vom continua să trecem prin Parlament ce am spus, vom continua să cerem călăii ăștia să răspundă în fața legii și la final dăm și amnistia și grațierea, ca să ne lămurim. Cu sau fără voia PNL-Orban, USR și Tomac.”;
(ii) Darius Vâlcov[8]: ”Protestatarii, un firicel mic de praf în drumul nostru spre a cuceri istoria pe care o merităm.”;
(iii) Călin Popescu Tăriceanu[9]: ”În loc să pună mâna pe o carte, ei (protestatarii, n.m.) se uită pe Facebook și-și imaginează că știu totul. Informarea și dezinformarea nu au apărut acum, fake news, de când sunt rețelele de socializare. Ele sunt de o veșnicie. Sigur că viteza de propagare a informației era alta și poate sunt perioade în care asemenea tendințe anarhice pot să iasă la suprafață. S-ar putea ca ele să aibă cauze mai profunde”.
SCRIE-I PARLAMENTARULUI TĂU, SCRIE-I CA SĂ AFLE CĂ EXIȘTI!
Când un parlamentar alege – pentru că este o alegere deliberată, ca să fie clar – să trădeze mandatul celor care îl aleg, se pune în situația în care se racordează unui curent de gândire să-i zicem elitist, pe care îl deprinde foarte repede sub influența altor parlamentari ce au state mai vechi, și care se bazează pe următoarele două idei:
(i) electoratul care m-a votat este o adunare gregară, fără nicio voință, așadar ideile din capul meu și exigențele partidului reprezintă mandatul implicit pe care îl am în Parlament;
(ii) pentru că electoratul care m-a ales habar nu are ce este politica, se cheamă că eu și partidul meu știm mai bine ce nevoi au alegătorii noștri, iar cei din opoziție oricum nu contează, să facă bine și să se ralieze voinței majoritare, păstrându-și cerințele pentru când partidul ce l-au votat va ajunge la putere.
Ei bine, tocmai acest cerc vicios trebuie rupt, iar el nu poate fi rupt decât dacă electoratul dovedește parlamentarilor pe care i-a votat că nu este o masă gregară, ci are cerințe clare, ferme și știe să le comunice printr-un dialog civilizat, permanent, punându-și alesul în situația de a avea un feedback puternic și continuu, pe care să nu-l poată neglija sau eluda.
Figura 2
În Statele Unite ale Americii, practica de a-i scrie congresman-ului tău este una curentă și provine dintr-o tradiție democratică pe care o admirăm atât de mult, tocmai pentru că, pe lângă viziunea Părinților Fondatori ai Americii, Constituția a fost mereu vegheată cu egală determinare de cetățeni, ca și de legiuitori și magistrați.
Dincolo de teoretizarea pledoariei pentru activarea conștiinței electoratului, a fiecăruia dintre noi, prin exercițiu epistolar, pentru a-i oferi parlamentarului votat un feedback continuu, cred că este important să vedem că astfel i s-ar oferi șansa de a înțelege singur, nemijlocit, că mandatul de parlamentar, conform Constituției, este cel dat de alegătorii săi și că lipsa de reacție la doleanțele acestora îi va fi taxată la următoarele alegeri, chiar dacă partidul îl va nominaliza din nou pe lista electorală (deși este puțin probabil că va face acest lucru cu un personaj care a devenit nepopular).
Practic, alegând să-i scriem permanent parlamentarului nostru, singuri sau împreună cu un grup, o comunitate, transmițându-i scrisoarea la biroul parlamentar, ori livrând-o deschis, prin intermediul presei și/sau a rețelelor de socializare, îl punem în fața unei presiuni concrete și îl avertizăm că dacă nu va ține seama de nevoile și poziția noastră riscă să nu mai fie ales.
Uneori poziția noastră poate fi aceeași cu a partidului său. De exemplu, dacă am votat un parlamentar PNL care, la rândul său, a votat așa cum i-au dictat unele grupuri locale de interese pentru legea care a încercat să pună sub control politic Curtea de Conturi și nu cum i-a cerut conducerea partidului său, dar și cum simt eu ca alegător că ar fi trebuit să facă, este foarte important să-i scriu – singur sau împreună cu alți simpatizanți PNL pe care îi cunosc și gândesc la fel – și să-i fac/facem cunoscut acest lucru.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
