“Slavă cerului că locuiesc în Belgia unde există dreptul la eutanasiere” scrie cineva în subsolul articolului “When life is a worse fate than death” (“Cînd viața e o soartă mai rea decît moartea”) republicat deThe Guardianzilele acestea. Articolul, semnat de Haider Javed Warraich, un medic din Marea Britanie, prezintă un fragment din cartea sa “Modern Death: How Medicine Changed the End of Life” și ridică crunta dilemă etică a morții asistate. Eutanasierea voluntară = doctorul e cel care îi administrează pacientului medicamentul letal. Sinuciderea asistată = pacientul își administrează singur medicamentul letal prescris de autoritatea medicală. Atît eutanasierea voluntară cît și sinuciderea asistată vizeazăcurmarea suferințeipersoanei în cauză. Eutanasierea voluntară este legală în Belgia, Olanda, Luxemburg, Columbia și Canada. Sinuciderea asistată este legală în Elveția, Germania, Olanda și cîteva state din America, Washington, Oregon, Colorado, Hawaii, Vermont, Montana, Washington DC și California. Începînd cu 2014, în Belgia a devenit legală eutanasierea voluntară a copiilor minori.Cea mai tînără persoană din lume eutanasiatăeste un copil de 9 ani cu tumoare cerebrală. Pînă acum doctorii au administrat în total 3 injecții letale în Belgia, copilului de 9 ani, unui băiat de 12 ani cu fibroză chistică și unui băiat de 17 ani cu distrofie musculară. Avocații eutanasierii voluntare insistă că copiilor aflați în suferință nu trebuie să le fie refuzat dreptul de a decide dacă vor să înceteze din viață. Doctorul trebuie să se asigure că “the child is in a hopeless medical situation of constant and unbearable suffering that cannot be eased and which will cause death in the short term.” După ce copilul își face cunoscută dorința de a înceta din viață, o echipă de medici psihiatrii realizează o serie de evaluări pentru a determina că minorul este în deplinătatea facultăților mentale și că nu este influențat de terți. Părinții au posibilitate să respingă împlinirea dorinței de eutanasiere exprimată de copil (aici). “Legea belgiană nu permite eutanasierea minorilor pe motiv de suferinţă psihiatrică. În schimb, un adult care solicită eutanasia în Belgia nu trebuie neapărat să sufere de o boală terminală, însă el trebuie să fie competent din punct de vedere mintal. Din nou, această excepţie nu se aplică și în cazul adulţilor. “Din fericire, sunt foarte puţini minori care sunt luaţiîn considerare pentru eutanasie, dar asta nuînseamnăcătrebuie săle refuzăm dreptul de a muri cu demnitate.” ”Acum doi ani, când judecătorii din Marea Britanie au decis să permită medicilor să înlăture aparatele care o ţineau în viaţă pe Nancy, o fetiţă de doi ani în stare irecuperabilă, medicii din Belgia au luat poziţii opuse faţă de acea decizie. Dr. Gerlant van Berlaer, medic pediatru la Spitalul Universitar din Bruxelles, credea că permiterea eutanasiei este un ultim gest de omenie faţă de niște copii în suferinţă. „Nu ne jucăm de-a Dumnezeu, aceste vieţi nu mai pot fi salvate, iar sfârșitul lor natural ar putea fi dureros, îngrozitor, iar tot ce am mai putea face noi, doctorii, este să-i ajutăm să nu moară aşa”, citaBBC.Însă alţi 160 de medici pediatri belgieni au semnat o scrisoare deschisă în care se opun modificării legii, susţinând că nu este nicio nevoie urgentă pentru modificarea ei și că medicina modernă este capabilă să reducă durerea chiar și în cazurile cele mai grave. De asemenea, doctorii spuneau că nu există nicio metodă obiectivă de a stabili dacă un copil înţelege cu adevărat ce înseamnă eutanasia.” (aici)
Prin urmare, copilul trebuie să se găsească într-o situație lipsită de speranță. Dar orice psiholog sau duhovnic poate confirma că speranța e un lucru complicat.
Am vizionat pe youtube unfilmulețcu australianul David Goodall, în vîrsta de 104 ani, care a călătorit in Elveția pentru a beneficia de procedura sinuciderii asistate. Nepotul îi adresează următoarele întrebări procedurale:
Suferi de o boală incurabilă? Nu.
Suferi de dureri insuportabile? Nu
Suferi de depresie? Nu.
Ești influențat de alții? Nu.
Familia a fost înștiințată? Da.
Doctorii au fost înștiințati? Da
Poți să semnezi acest document? Eu zic că da.
Nepotul trece apoi la descrierea procedurii propriu-zise și îi arată cum trebuie să manipuleze rotița perfuziei ce îi va injecta în organism substanța letală. Bunicul trebuie să poată manevra singur rotița fiindcă legea sinuciderii asistate stipulează clar că nimeni nu are voie să fie în preajma celui care se sinucide. Vîrstnicul remarcă că rotița e camțeapănă. După o tentativă eșuată, reușește. Trec 30 de secunde, australianul își deschide ochii și remarcă “Dar dureazăceva…”, apoi îi închide la loc. După încă 15 secunde adoarme de tot. “Era fericit”, încheie nepotul emoționat, cu lacrimi în ochi.
Îmi revine în minte cum a răspuns vîrstnicul “Eu zic căda” la întrebarea “Poți săsemnezi acest document?”și toți ai lui au izbucnit în rîs. Cum să lași un om care are simțul umorului să moară? :) Un om care îi face pe ceilalți ai lui să rîdă… Păi dacă îi poți face pe ceilalți să rîdă, înseamnă că mai ai totuși de trăit. Dacă nu te doare nimic, dacă nu ești trist, dacă mintea ta funcționează, oare de ce să mori? Dar iată, chiar și în cadrul sinuciderii asistate, tot singur te sinucizi.
Revenind la articolul din The Guardian: acesta prezintă cazurile a doi pacienți aflați în comă. Spre deosebire de cazurile descrise mai sus, aceștia din urmă nu își pot comunica dorința de încetare a vieții. Întrebările care se nasc: Îi lăsăm pe pacienții aflați în stare vegetativăforeverîn stare vegetativă sau îi deconectăm de la aparatele care îi mențin în mod artificial în viață? Cînd ești mort de-a binelea? Cînd nu mai simți nimic sufletește? Sau cînd nu mai simți nimic fizic? A cui voie se face în situații existențiale vegetative? A chinului, a medicului, a părinților sau a lui Dumnezeu? Cine îi asigură moartea persoanei aflate în comă?
Cazul Karen Ann Quinlan
Primul caz este al unei tinere de 21 de ani consumatoare de alcool și sedative care își pierde cunoștința la o petrecere. Un prieten o duce acasă și observă că nu mai respiră. Îi face respirație gură la gură. Ulterior, după preluarea ei de echipajul medical, se constată că creierul tinerei a fost lipsit de oxigen pentru cel puțin 15 minute. Aceasta devine areactivă, nu mai răspunde la niciun fel de stimul dureros iar pupilele ei nu se mai dilată și nici nu se mai contractă la lumină. Medicii anunță intrarea tinerei Karen Ann Quinlan (KAQ) în stare comatoasă. Leziuni extinse ale cortexului. Stare vegetativă cronică.
“Starea vegetativăcronicăeste definită prin absența oricărei activități conștiente, decelabila chiar si atunci cand subiectul este in stare de veghe. Starea vegetativă corespunde unor leziuni întinse ale emisferelor cerebrale cu menținerea relativă a funcționării trunchiului cerebral. Cu ochii deschiși sau închiși, bolnavul respiră spontan și are cîteva gesturi automate (căscat, molfăit, uneori cîteva mișcări ale membrelor).”
Moartea cerebrală e și mai și:
“Moartea cerebralăpoate fi definită ca o pierdere a funcţiilor cortexului cerebral şi ale trunchiului cerebral în urma unei leziuni cerebrale catastrofice, ireversibile. Această situaţie conduce la comă, la absenţa respiraţiilor spontane şi la pierderea tuturor celorlalte reflexe care se închid la nivelul trunchiului cerebral.”
Verdictul medical sună cumplit, nu? “…în urma unei leziuni cerebrale catastrofice, ireversibile.” Catastrofa ființei uman-biologice s-a produs. Omul a pierdut contactul cu el însuși și cu lumea. I se stinge biologia. A alunecat într-un somn adînc din care nu vrea și nu poate să se mai scoale. Atunci medicii conectează racla de cleștar (aidoma celei a Albei-ca-Zăpada) la neutrele, dar nemuritoarele aparate medicale:respiratoareleși tuburile nasogastrice,capabile să furnizeze respirația, hidratarea și nutriția artificiale.
Starea tinerei se înrăutățește, în cateva luni ajunge de la 52 kg la 32 kg. La 5 luni de la internarea în stare critică, părinții cer deconectarea fiicei de la aparate. Dar doctorii insistă că nu sunt dispuși (“notwilling”) să își deconecteze pacienta de la ventilatorul artificial. Părinții spun că fiica lor nu ar fi dorit (“it would be against Karenwill”) menținerea în viață în condițiiextraordinare. Despre voințe este vorba. Dar fiindcă voința părinților vine în contradicție cu voința medicilor, cazul ajunge în sala de judecată. Deasupra celor două voințe se înalță voința judecătorească. Înseamnă că deconectarea unui pacient de la aparate nu e un actpurmedical. Nu există criterii pur medicale care să nu fie “contaminate” de convingeri morale sau axiologice. Dar dacă decizia nu e pur medicală, atunci ce riscuri o pasc? Cum se pot păcăli cei care decid? Sau nu se păcălesc niciodată? Cine poate intervine între determinările subiective ale unei alegeri și determinările obiective? Care argumente sunt maitari? Să stai, cu orice preț, în viață? Sau să alegi la orice oră cînd să mori? Cazul KAQ (ne spune medicul autor) urma să devină prima realizare notabilă a mișcării “dreptului la moarte” (the right to die).Primul pacient care avea săîși cîștige cu acteîn regulădreptul la moarte. Înainte de prima înfățișare, s-a adus la cunoștința tuturor că pacienta poate să respire singură din cînd în cînd, în mod spontan, fără suport artificial. Prin urmare, singurul punct de consens al taberelor era faptul că pacienta Karen nu era cu adevărat moartă. Procesul începea pe 20 octombrie 1975 și avea să inaugureze cadrul formal-juridic pentru judecarea cazurilor pacienților-veșnic-în-comă (“pacients do not recover, nor do they die”), dacă ne putem exprima așa (cinic). Curtea urma să se pronunțe asupra celui mai potrivit tutore. Cine e cel mai bun tutore cînd tutorii cer lucruri opuse?! Tatăl care cere dreptul la moarte demnă? Sau doctorul care “știe mai bine”? După 2 săptămîni de judecată, curtea decide că dreptul de a decide asupra încetării sau menținerii în viață a tinerei revine medicilor. “Pacientul este plasatîn grija doctorului care trebuie săfacătot ceîi stăîn putințăsăocroteascăviața acestuia. Va face tot ceîi stăîn putere pentru a favoriza viațaînaintea morții.” La apel, curtea decide că nu i se poate interzice părintelui să fie tutore legal al copilului său, fiind în mai mare măsură capabil să transmită dorințele și voința acestuia. “Nicio constrîngere externă nu o poate constrînge pe Karen să îndure ceea ce este de neîndurat doar pentru a mai vegeta cîteva luni în plus, lipsită fiind de orice posibilitate realistă de a reveni la o viață cît mai apropiată de normalitate.” Această decizie a instanței superioare de judecată – ne spune autorul – inaugurează includerea părintelui / copilului în decizia medicală. “În acești termeni a decurs, iată, judecarea speței care avea să exercite cea mai mare influență asupra îngrijirii medicale de tipîncetarea-vieții (end-of-life).”
Cazul Samuel Linares
La o zi de naștere, Samuel, un băiețel de 1 an și 3 luni, înghite din greșeală un balon. Copilul începe să se sufoce. Tatăl încearcă să îl readucă la simțire, însă copilul își pierde lent cunoștința. Atunci tatăl îl ia în brațe și fuge disperat în stradă, îndreptîndu-se spre prima stație de pompier strigînd: “Ajutați-mă, ajutați-mă,îmi moare copilul!”. Deși a fost resuscitat ulterior, creierul lui nu și-a mai revenit, iar copilul a căzut într-o stare vegetativă persistentă.
În chinul acelor luni, tatăl cere echipei medicale să îl deconecteze pe fiu de la aparate. Medicii sunt de acord, dar sunt preveniți că ar putea fi puși sub acuzația de omor involuntar. Fustrarea tatălui începe să se transforme încetișor in disperare și apoi în furie violentă. Într-o zi din aprilie 1989, tatăl pătrunde în secția de reanimare a spitatului de pediatrie fluturînd o armă de foc. “Nu vreau sărănesc pe nimeni. Vreau doar săîmi las fiul sămoară.” Tatăl îl dezintubează și, în decurs de cîteva secunde, băiețelul se stinge din viață. Tatăl își leagănă copilul mort preț de 20 minute. Este ridicat de autorități și pus sub acuzația de crimă. În ochii opiniei publice, tatăl Rudy devine un erou. Nimeni nu dorește să îl condamne. Nici spitalul, nici instanța de judecată. Juriul îl declară nevinovat. Concluzia autorului cu privire la acest caz: “Și deși Rudy nu e în niciun fel cel mai bun exemplu care să ilustreze dilema etică a sistării tratamentului care prelungește viața pacienților – în condițiile în care a fost încarcerat în nenumărate rînduri sub acuzația de agresiune fizică și, mai mult, cu două săptămîni înainte să fie absolvit de acuzația de omor, abia a supraviețuit unei supradoze de cocaină și alcool – el a reușit să sublinieze mai bine decît orice bioetician rolul tehnologiei în procesul medical de întrerupere a vieții.”
Articolul citit ieri mi-a amintit de cazulAlfie Evanscare e taman pe dos.
Părinții catolici ai unui copil grav bolnav, în vîrstă de 20 de luni, se luptă să îl țină în viață. Alfie Evans se naște sănătos la 9 mai 2016. Deși părinții nu au planificat sarcina, sunt încîntați de venirea sa pe lume. Problemele de sănătate încep să se remarce 2 luni mai tîrziu, cînd bebelușul dă primele semne de funcționare deficientă în procesul de dezvoltare neuromotorie. Anumite tresăriri, somn prelungit din care mama îl trezește cu dificultate, dispariția treptată a zîmbetului, lipsa interesului de interacțiune cu mediul înconjurător. La examinarea de 6 luni prezintă funcționarea unui bebeluș de 2 luni. La examenul RMN, tomografiile indică semne de demielanizare plus alte defecte de funcționare corticală. Urmează internări repetate. Febră, dificultăți respiratorii, infecție. Din nou convulsii. De data aceasta mult mai violente. Devină necesară administrarea de medicamente anticonvulsivante. Urmează un stop cardiac și Alfie trebuie să respire cu ajutorul unei măști de oxigen. Trece în grija permanentă a secției de reanimare. Starea sa continuă să se agraveze. Copilul capătă pneumonie. Medicii încep să ia în considerare posibilitatea ca micuțul să nu se mai recupereze. Însă Alfie luptă cu infecția și învinge pneumonia. Pentru tată, acesta este un prim semn decisiv care îi sădește speranța că există șanse de îmbunățire a condiției lui medicale. Începe să devină critic la adresa staff-ului, i se pare că “medicii au renunțat să lupte pentru Alfie” (“the hospital is giving up on Alfie”). În ciuda luptei cu infecția, starea lui neurologică rămîne neschimbată. Copilul nu răspunde la niciun fel de stimuli și devine profund hipoton (scăderea masivă a tonusului muscular). Concluzia medicală este că bebelușul Alfie Evans este în comă, complet indiferent la mediul înconjurător.
Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro
