Iranul a demonstrat încă o dată, cu manifestațiile începute la finalul anului trecut și continuate în 2018, că are o viguroasă cultură a protestului. Asta este vizibil nu numai când e vorba de manifestările din stradă dar și dacă urci într-un taxi ori într-un autobuz, la metrou sau la un colț de stradă, iranienii nu se sfiesc, mai ales în ultimii ani, să își spună părerea, să critice regimul sau elemente ale regimului.
O istorie a protestului
Totul a început cu revoluția islamică din 1979, când societatea iraniană a trecut de la o atitudine socială și politică quietistă, specific șiită până atunci, la una de afirmare, revendicare și implicare violentă până la punctul la care monarhia a fost înlăturată. Deși în anii 80, în perioada de consolidare a republicii islamice și a războiului cu Irakul, libera exprimare publică a fost sufocată de regim, apetitul iranienilor pentru dezbatere și exprimare nu s-a stins. Luna viitoare se împlinesc 39 de ani de la revoluția islamică, iar momentul de aniversare găsește Iranul în cam același tip de tensiune. Atunci, după 18 luni de proteste în întreaga țară, pe fondul monarhiei tot mai nepopulare și pornind de la o combinație de nemulțumiri economice, în special în rândul țăranilor, dar și politice, Iranul a devenit prima republică islamică a lumii. La revoluția din 79 au participat mai toate clasele sociale iraniene, de la țărani la muncitori, clasa medie, intelectuali și toate grupurile politice alienate de politicile șahului Pahlavi, de la comuniști la liberali și seculariști. Ulterior revoluția a căpătat ferm amprenta islamică iar vocile dizidente au fost reduse violent la tăcere. Următoarele proteste de stradă semnificative au fost în 1999. Spre deosebire de ce vedem zilele aceastea în Iran, protestele din 1999 au fost ale studenților iar cererile se refereau la democratizarea și reformarea radicală a regimului islamic. Atunci revolta studenților nu a atins și alte clase sociale și a fost rapid strivită de forțele de ordine. Următorul moment de revoltă masivă a fost în 2009, după realegerea președintelui Mahmud Ahmadinejad. Atunci protestatarii au acuzat regimul de fraudă electorală și s-au adunat în jurul unor lideri reformatori. Protestele au fost cele mai de amploare din istoria recentă a Iranului, cu sute de mii de oameni adunați zilnic în piețe și marșuri de chiar peste 1 milion de participați. Clasa medie-superioară și tinerii educați au format atunci majoritatea protestatarilor. Revoltele au fost violent reprimate iar jurnaliștii străini expediați din țară.
Ce este diferit acum
Spre deosebire de protestele anterioare, cele de acum nu au lideri, pornesc în principal de la nemulțumiri economice, iar nucleul lor este format din partea de jos a clasei medii, muncitori și tineri șomeri, adică cei mai afectați de inflația mare și de creșterea prețului la alimentele de bază ori la benzină (trebuie spus că deși Iranul este unul dintre cei mai mari producători de petrol, nu are suficiente rafinării și o bună parte din benzină este importată). Spre deosebire de alte proteste de amploare din trecut care mai toate au pornit din capitala Teheran, de data aceasta, spre surprinderea tuturor, ele au izbucnit la Mashad, un oraș fără apetit protestatar, centru religios și de pelerinaj, un oraș conservator și nu în ultimul rând locul în care s-a format un cerc de clerici ultraconservatori pentru care, tradiționalul centru religios Qom, a devenit prea liberal pentru gustul lor. Opinia larg răspândită în Iran este că protestele au fost inițiate tocmai de acest grup de clerici ultraconservatori, în opoziție față de președintele moderat Rouhani și guvernul său. Unul dintre cei mai importanți clerici din acest grup este ayatollahul ultraconservator Ahmad Alamolhoda, aspru critic al președintelui Rouhani. Și încă ceva, clericul este socrul lui Ebrahim Raisi, fostul contracandidat al lui Hassan Rouhani la președinție. De altfel, se pare, potrivit informațiilor care circulă în presa iraniană, că ayatollahul Ahmad Alamolhoda a fost chemat să dea explicații legat de inițierea protestelor în fața Consiliului Suprem de Securitate, lucru pe care însă el l-a negat. Reprezentanți ai guvernului Rouhani au sugerat că protestele au scăpat de sub controlul organizatorilor inițiali și probabil aceștia au regretat când au văyut că nu numai politicile economice ale guvernului au fost ținta protestatarilor dar și regimul în totalitatea lui.
Context tensionat
Chiar dacă protestele au fost sau nu inițial aprinse de clericii ultraconservatori de la Mashad, asta nu înseamnă că nemulțumirile nu sunt reale. O majoritate covârșitoare a iranienilor a susținut inițiativa președintelui Hassan Rouhani de a scăpa Iranul de sacțiuni economice dure prin semnarea acordului nuclear cu marile puteri, acord prin care Teheranul a renunțat la programul nuclear suspectat de Occident că avea scopuri militare nu civile. De altfel, Hassan Rouhani a obținut primul mandat de președinte tocmai cu promisiuni legate de scoaterea Iranului din izolare. Ulterior, pentru al doilea mandat, Rouhani a venit cu promisiuni de redresare economica și ridicare a nivelului de trai ca urmare a deschiderii economice și a investițiilor străine, după ridicarea sancțiunilor. Atât că, dincolo de numărul mare de delegații economice străine și de acorduri încheiate cu companii mari, în special europene, efectul întârzie să se simtă în nivelul de trai al iranienilor, mai ales al celor din provincie, din zona rurală și din orașele mai mici, ori în rândul părții de jos a clasei de mijloc și al clasei sărace. Deși președintele Rouhani a reușit să scadă inflația care ajunsese la 40%, șomajul este în continuare foarte ridicat, în special în rândul tinerilor. Situația este pentru ei cu atât mai frustrantă cu cât Iranul are un număr extrem de mare de tineri educați care pur și simplu nu au nicio perspectivă după finalizarea facultății. Conform cifrelor oficiale șomajul se ridică la 20% în rândul tinerilor. Peste toate acestea, gripa aviară a ridicat prețul ouălor și cărnii de pasăre cu 40%, în condițiile în care, este vorba despre alimente de bază în Iran. Tot cu puțin timp înainte de izbucnirea protestelor, guvernul a prezentat bugetul pentru 2018 iar acesta prevedea o serie de tăieri de subvenții, inclusiv la benzină (în anii trecuți au mai existat proteste sporadice în Iran de fiecare dată când se prefigura vreo majorare a prețului benzinei). În plus, președintele Rouhani a făcut un gest inedit pentru politica iraniană – a vorbit despre corupția care domină economia și a prezentat public toate cheltuielile bugetare, ocazie cu care iranienii au putut vedea sumele uriașe alocate fundațiilor religioase de caritate, care oferă sprijin financiar de exemplu familiilor iranienilor care au murit în războiul cu Irakul sau în operațiunile militare în care s-a mai implicat Iranul de atunci, de exemplu în Irak și Siria, ori sprijin financiar pentru șiiții din afara Iranului. Evident asta a trezit nemulțumire în rândul unor iranieni care ar fi preferat ca banii să fie folosiți pentru investiții publice care să creeze locuri de muncă.
În așteptarea tranziției
Nu e de mirare că clericii ultraconservatori de la Mashad s-au simțit atacați de guvernul Rouhani, mai ales că Ebrahim Raisi este șeful celei mai mari fundații religioase de caritate din Iran. Trebuie menționat că Raisi și socrul său Alamolhoda sunt apropiați ai liderului suprem religios al Iranului, Ali Khamenei. În prezent scena politică iraniană este complicată și tensionată de momentul iminent al numirii unui nou lider suprem religios, cel mai puternic om în stat. Actualul lider, ayatollahul Khamenei, potrivit informațiilor din presa iraniană, are cancer de prostată iar starea lui de sănătate este tot mai des motiv de dezbatere în Iran și de presupuneri privind cel care îi va prelua funcția, mai ales că nu și-a desemnat un succesor așa cum a procedat primul lider suprem al republicii islamice, ayatollahul Ruhollah Khomeini. Încă de la alegerile pentru Consiliul Experților în 2016, organism care îl alege pe liderul suprem, a fost evidentă lupta care se duce între tabăra clericală moderată din iran și cea ultraconservatoare. Unul dintre numele din tabăra moderată, cel mai des vehiculate pentru a deveni lider suprem, după moartea lui Khamenei, este chiar președintele Hassan Rouhani, el însuși ayatollah cu toate acreditările teologice necesare pentru acest post. Din tabăra conservatoare numele cel mai des menționat este Ebrahim Raisi, fostul contracandidat al lui Rouhani la președinție. Dezbaterile din Iran pe toate temele importante de la politica externă la economie au legătură cu lupta dintre cele două tabere pentru obținerea postului cu cea mai mare putere în Iran. Republica islamică trece acum printr-o perioadă de redefinire, oscilând din cauza contrastelor aflate în chiar natura ei, în tensiunile dintre insituțiile alese prin vot care sunt dublate și controlate de cele islamice, teocratice, nealese de popor. Pentru exterior este greu de definit clar inclusiv împotriva cui sunt uneori protestele, pentru că apar reproșuri economice iar ținta în acest caz e guvernul Rouhani, pentru că executivul administrează economia, în timp ce sloganurile împotriva liderului suprem de exemplu, nu au nicio legătură cu guvernul ci cu nemulțumirea față de structurile teocratice din sistem. Evident că pentru cei din afară este greu de înțeles că în Iran un protest antiregim nu e neapărat un protest antiguvern, iar un protest antiguvern motivat economic nu e și un protest antiregim în totalitatea lui. Chiar și în ce privește reprimarea protestelor se vede aceeași dublare a autorității de stat – pe de o parte este poliția care ține de Ministerul de Interne deținut de moderați dar în caz de revolte de stradă intervin basij – membrii milițiilor islamice de volutari și pasdaran – membrii gărzilor revoluționare islamice, de fapt trupe paramiliare. Nici basij nici pasdaran nu sunt sub controlul guvernului Rouhani ci al liderului suprem Khamenei. În plus, ca de fiecare dată când sunt turbulențe în Iran, apar optimiști occidentali care văd semnele unei schimbări de regim. Realitatea arată însă că, dincolo de sloganuri ca „moarte dictatorului” adresate liderului suprem, iranienii nu sunt încă pregătiți pentru o schimbare radicală de regim, în special pentru că se tem de instabilitatea pe care au văzut-o în jurul țării după primăvara arabă. Iranienii șiiți și indo-europeni sunt conștienți că pe lângă că sunt în mijlocul unei regiuni majoritar arabă sunită, această regiune este într-o criză de securitate mai profundă decât oricând, propice de exemplu apariției de organizații teroriste de inspirație salafită sunită ca ISIS. În plus, protestele de acum au fost dominate de nemulțumiri economice, alte sloganuri au apărut pe parcurs și nu au fost preluate de toți protestatarii. În ce privește imaginile foarte des difuzate de presa occidentală, în care se auzeau voci care cereau reinstaurarea economiei, trebuie să spun că este vorba despre voci marginale, La fața locului în Iran, amintirile despre ultimul șah nu sunt deloc la fel de roz ca ale occidentalilor. Pentru cei mai mulți iranieni, monarhia a fost o perioadă de inegalități sociale și economice extrem de adânci, de polarizare profundă, cu un minuscul procent de populație deținător al unor bogății fabuloase în timp ce marea majoritate a populației era sub limita sărăciei iar aproximativ 70% din populație nu era alfabetizată.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe
