Pe 8 septembrie, protestul impotriva proiectului minier de la Rosia Montana ajungea in Piata Victoriei. Am alergat sa fiu in fruntea multimii, sa vad cum ar reactiona masa de 10.000 de oameni la vedercuibului guvernantilor lor. Cativa jandarmi se strecurau printre tufisurile din fata cladirii unde se intalneste guvernul. Principalul bloc de protestatari nu stia in ce directie sa se indrepte. Organizatorii le spuneau oamenilor, prin megafoane, sa mearga catre Obor. Dar cand ai de-a face cu mii de tineri insufletiti de increderea pe care o da o masa de oameni, e greu sa-i convingi sa mearga patru kilometri catre o piata unde se vand blugi turcesti, tigari contrafacute si crap proaspat, daca au sediul guvernului in vizor. Un barbos de vreo 30 de ani a luat-o la fuga in fata, sperand sa conduca catre o schimbare de vreun fel. Linia subtire de jandarmi era uimita. Nu puteau forma un cordon. Le-a scapat printre brate. Mai multe persoane l-au urmat, spargand randurile subrede, fara sa poata fi opriti. Jandarmii erau imprastiati, disperati, se miscau din loc in loc, nesiguri unde sa se pozitioneze, aratand la fel de feroce ca o echipa de voleibalisti amatori.
Vreo suta de oameni statea in spatiul dintre fortele de ordine dezorganizate si biroul reprezentantilor lor alesi. Nesiguri ce sa faca. Dar stiind ca, daca ar fi fost mai multi, macar cu cateva sute mai multi, ar fi fost usor sa ia cu asalt sediul guvernului.
Mi-a dat seama ca, in Romania, puterea nu e decat o perdea de hartie intre oameni si elita. Nu dureaza decat o secunda sa o expui. Pana acum, protestul acesta, fara a incerca macar, a reusit sa forteze o fracturare a coalitiei la putere, de vreme ce liberalul Crin Antonescu pare ca ii intelege pe protestatari – crezand ca e in interesul lui, de candidat la prezidentiale in 2014 – si Primul Ministru Ponta oscileaza intre o pozitie pro si contra.
Daca in Marea Britanie sau Franta ar fi iesit 20.000 de oameni in strada, nu ar fi decat o nota de subsol in Liberation sau in The Guardian, pe care Hollande sau Cameron ar ignora-o, insa in Romania se cutremura guvernul.
Acest lucru se intampla, partial, din cauza non-violentei. Cand protestatarii smulg piatra cubica din pavaj si arunca cu ea in jandarmi, puterea din Romania stie cum sa reactioneze – cu un baston in fata si in stomac. Cand protestatarii merg pe aceleasi strazi si pun aceleasi pietre intr-o sticla de plastic pe care o agita ca pe niste maracase spaniole, guvernul se clatina, la un pas de auto-distrugere.
Insa e prea devreme sa numim ce se intampla acum o victorie. Chiar daca guvernul este de acord sa amane proiectul, protestatarii stiu ca un acord verbal in Romania nu are nicio valoare – nu se vor opri pana nu vad rezilierea proiectului minier aurifer scrisa cu sange.
Ce se va intampla insa cu o comunitate de tineri dizidenti? Organizatorii au intocmit o lista de cereri pe care protestatarii mi-au repetat-o cuvant cu cuvant. Vor sa revoce statutul monoindustrial al Rosiei Montane, care in acest moment nu poate fi exploatata decat pentru aur, si sa deschida localitatea mediului de business. Asigurarea bunastarii si proprietatii oamenilor din Rosia Montana ar trebui sa fie responsabilitatea fiecarui protestatar – si asta trebuie sa insemne mai mult decat cumpararea unui metru patrat de pamant pe un deal in judetul Alba, pe care nu o sa-l viziteze nicioadata. Ei vor, de asemenea, sa includa Rosia Montana in patrimoniul UNESCO ca sa-o protejeze de orice exploatare viitoare – insa UNESCO poate argumenta ca aceasta este o decizie mult prea motivata politic pentru ei.
Multi protestatari cred ca exploatarea gazelor de sist in Romania este urmatoarea tinta. Sunt nume mari in energie, precum Chevron, care foreaza pamantul, pompeaza apa si fracteaza mineralele pentru a elibera energie, avem de-a face cu o metoda controversata care poate otravi apele – dar sunt protestatari care argumenteaza ca gazele de sist nu au „romantismul” Rosiei Montane. Nu avem de-a face cu aur sau cianura. Nu straluceste sau ucide. Nu avem de-a face decat cu apa murdara si stanci gri.
Va fi aceasta baza unei noi miscari politice? De vreme ce multi protestatari cer demisiile liderilor de partid, e posibil ca Rosia Montana sa desparta coalitia actuala. Alte alegeri, insa, ar insemna doar o rearanjare a pozitiilor unei elite obosite, mai degraba decat o noua forta politica. Cativa politicieni de la protest mi-au spus ca sunt reticenti sa candideze in acest moment – daca campania lor ar invoca rolul pe care l-au jucat in caderea Rosiei Montane, protestatarii i-ar respinge ca fiind oportunisti. Asta a fost protestul nostru, nu al vostru, ar spunei ei in corpore.
