România se confruntă cu o aglomerare neobişnuită de scandaluri de plagiat care aprind spiritele, implică decizii morale, politice, sau tăceri penibile şi tergiversări fără noimă. Lansarea cuvântului „plagiat” asupra unei opere pune la stâlpul ruşinii autorul şi cere înlăturarea din spaţiul public al acestuia. Mai întâi o mulţime discretă anunţată pe „România curată”, apoi câteva zeci de denunţuri la fostul Consiliu de Etică (ştiu şi eu unul depus din 23 decembrie dar încă nesoluţionat, probabil pentru că nu e celebru). Apoi, instrumentalizarea politică a lui: ministrul Mang demisionează când contribuţiile sale ştiinţifice se dovedesc a fi copiate sub numele său, acum primul ministru tratează ironic acuzaţia de plagiat, considerând că ar fi vorba de o maşinaţiune politică şi că, dacă totuşi ar fi adevărat că a plagiat, atunci poate renunţa la titlu de doctor, fără a pleca şi din spaţiul politic. Nedumerirea este firească: dacă pentru un ministru dovedirea plagiatului implică retragerea lui, pentru cel „prim” acelaşi lucru nu mai este valabil?
Vreau să argumentez aici că teza disocierii între compromisul ştiinţific şi cel politic este falsă. Dimpotrivă, ele se implică. Voi porni de la o definiţie simplă a plagiatului: faptul de a prelua cel puţin fragmente cu sens autonom dintr-o altă operă şi a le prezenta public drept ale tale. Dar discuţia se complică atunci când punem problema gradului preluării: dacă preluarea este materială (adică se preiau cuvintele) atunci oricând se poate susţine că punerea lor în alt context le schimbă sensul, iar atunci nu e plagiat. Dacă preluarea e formală (adică se repovesteşte sensul) atunci cititorii recunosc plagiatul, dar nimeni nu poate fi acuzat, deoarece cuvintele diferă. De pildă, dacă îţi construieşti o carieră academică povestind cărţile altora, rezumându-le fără nici o remuşcare, pe o reţetă unică, obţii o operă enormă (ca principiu, infinită) şi vei pretinde prestigiul unui mare savant, iar comunitatea nu te va putea critica niciodată direct şi la obiect ca pe un simplu plagiator. Din aceste două situaţii extreme, este vizibil faptul că terenul definirii plagiatului este alunecos şi plin de capcane. Fireşte, recunoaştem şi sancţionăm plagiatul acolo unde un pasaj dintr-o operă este identic alteia editate anterior, dar lipsesc trimiterile explicite, cu notă de trimitere. Dar dacă ele sunt într-o bibliografie finală? Sau câte cuvinte să schimbi într-un text copiat pentru ca el să nu mai fie copiat? Sau un plagiat de 54 de pagini e mai grav ca unul de 53 de pagini? Toate aceste întrebări arată un singur fapt: că terenul ştiinţific al discuţiei despre plagiat cunoaşte nuanţe delicate, de la un grad la altul şi de la un domeniu la altul, ceea ce nu face decât să ajungem la o cazuistică infinită şi inutilă oricărei proceduri juridice.
Aceasta însă nu înseamnă că plagiatul este indecidabil, ci înseamnă că nu ştiinţa este domeniul lui de decizie. Voi avansa aici teza că terenul de verificare a plagiatului este deontologia şi, implicit politica. Iar argumentele mele sunt următoarele:
Ideea că un autor trebuie respectat ca autor în sensul unei valori ultime şi inalienabile este o idee modernă, corelată strict cu toate ideile noastre moderne despre subiect şi despre demnitatea lui politică. În lumea veche, lucrurile nu stăteau deloc aşa. A existat o bârfă despre Platon, că mari pasaje din Timaios ar proveni dintr-un manuscris cumpărat, iar nu scris de el. Dar nimeni din lumea antică nu a mers prea departe în cercetarea acestei chestiuni. Apoi, evaziunea auctorială a fost o modă în toată lumea antică şi medievală. Era cuviincios să îţi începi o operă spunând că nu este a ta, că datorezi totul înaintaşilor şi rugăminţilor discipolilor. Aşa scrie Quintilian, Anselm, Avicenna şi alţii. Astăzi acceptăm ca pe o mare sursă a culturii teologice tratatul Monologion al lui Anselm, deşi el este un rezumat numai pe jumătate explicit al lucrării Despre Treime al lui Augustin. În schimb, astăzi situaţia s-a modificat complet: exmatriculăm un doctorand care copiază de pe internet referatul lui (uneori uitând chiar să şteargă sursa), dar ezităm public să cerem demisia unui prim ministru pentru motive care se pot dovedi similare. În schimb, păstrăm o tăcere de mormânt în faţa operelor constituite din nişte rezumate nenorocite, făcute de alţi politicieni de toate culorile.
În lumea modernă, ideea de autor s-a modificat radical faţă de lumea celor vechi. Motivul este simplu: cei vechi credeau că auctorialitatea nu este importantă, deoarece vedeau subiectul uman drept o desprindere incompletă şi inspirată de o natură divină, în care ne vom regăsi odată toţi, cu ideile noastre. Dimpotrivă, pentru lumea modernă, subiectul uman este ceva complet determinat şi independent de lume şi de ceilalţi. Când Descartes spune cuget, deci exist, el spune implicit sunt autor, deci nu plagiez. În lumea modernă, persoana umană se întemeiază pe ea însăşi, indiferent că este sau nu este creată. De aceea, în lumea noastră există conştiinţă auctorială.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
