“Nu va jucati cu sistemul de vot ! ” suna avertismentul lansat la sfarsitul anului 2003 de Societatea Academica din Romania sub semnatura Alinei Mungiu-Pippidi. Era prima oara in istoria postdecembrista cand problema schimbarii sistemului proportional pe liste se punea in mod serios. In cele din urma alegerile din 2004 s-au desfasurat tot dupa vechiul sistem. Poate si din cauza avertismentului SAR dar mai ales din alte motive despre care voi vorbi ulterior. La mai putin de zece ani dupa aceea jocul cu sistemul de vot este la moda. S-a schimbat sistemul de alegere a parlamentarilor, a presedintilor de consilii judetene, a primarilor. Cei care tocmai au introdus un nou sistem de vot pentru alegerile parlamentare viitoare declara senin ca il vor schimba din nou dupa scrutin, semn ca jucaria le place grozav. O fi bine, o fi rau, o fi constitutional ? Este tema acestui articol, al carui prim episod este consacrat societatii civile.
1. Societatea civila. Acum vreo cinsprezece ani activam in randul unei organizatii studentesti. La una dintre sedinte o anumita propunere a fost intens dezbatuta. I-am cerut presedintelui (caruia ii impartaseam parerea in discutia respectiva) sa o supuna la vot. Mi-a zis “as supune-o, dar ce facem daca nu iese cum vrem ?” Dezbaterea din societatea civila despre sistemul de vot seamana oarecum cu povestea de mai sus. Multi dintre protagonisti judeca o eventuala schimbare a sistemului electoral prin prisma rezultatului pe care l-ar obtine partidul pe care il aproba sau pe care il detesta. Argumentul este in general “daca se schimba sistemul, partidul X (pe care il detest) cu doar n% de voturi va obtine N% din mandate ceea ce nu e just.”. In sprijinul acestui argument se foloseste adesea o simulare bazata pe alegeri trecute sau pe sondaje. Avertismentul SAR de care vorbeam nu face exceptie. Dna Pippidi se arata ingrijorata de scorul mare pe care l-ar fi obtinut PSD-ul in coditiile unui sistem uninominal admitand in acelasi timp ca schimbarea ar fi avut “singurul avantaj” de-a elimina PRM-ul din Parlament. Putem remarca a posteriori ca simularea folosita pleaca de la niste date care sunt departe de rezultatele alegerilor ce aveau sa urmeze. Dar SAR n-a mai gasit de cuviinta sa faca o simulare si dupa alegeri, asa ca nu stim daca jocul cu sistemul de vot ar fi fost “periculos” in 2004. Este insa limpede ca aceasta abordare in care argumentele mai mult sau mai putin academice mascheaza anumite optiuni partizane nu face bine dezbaterii. Un aspect merita totusi discutat. Cand procentajul N de mai sus risca sa depaseasca 50 – in ipoteza unui sistem de vot majoritar – multi comentatori vorbesc de dictatura majoritatii, care va schimba Constitutia, va distruge orice forma de opozitie si asa mai departe. Marturisesc ca nu pot intelege acest argument altfel decat ca o teama, explicabila, a unei societati care n-a uitat de traumele provocate de dictatura comunista. Si nu putem condamna societatea civila fiindca e vigilenta in demascarea derapajelor anti-democratice. Ne paste insa cu adevarat pericolul unei dictaturi ? Pentru a raspunde la aceasta intrebare, sa ne reamintim ca in legislatura 1992-1996 PSD, numit pe atunci FDSN conducea o majoritate guvernamentala numita “patrulaterul rosu” din motive evidente. Dupa cum o arata numele, era practic o majoritate monocolora, chiar daca la modul formal era constituita din patru partide. Eram in acea vreme departe de NATO sau de UE, nu existau nici DNA nici ANI si nici alte instrumente care sa impiedice abuzurile puternicilor zilei. Aveam o televiziune de stat (Paul Everac !!) si o justitie controlata. Eram asadar mult mai aproape de modelul unei dictaturi de tip Putin decat de cel al unei societati democratice. Cu toate acestea, in 1996 patrulaterul rosu a pierdut puterea. Patru ani mai tarziu, din patrulaterul rosu nu mai ramanea decat un segment de o culoare similara, format din PSD si PRM. Care insa detinea circa 70% din mandatele parlamentare ! Ce-i drept iesisem din marasmul de la inceputul anilor 90. Dar presa era controlata prin publicitatea platita de Stat si justitia era in continuare sub comanda politica (va mai amintiti de “recursurile in anulare” cu care procurorul general Joita casa cu dezinvoltura deciziile judecatoresti defavorabile ?). Iar premierul Adrian Nastase facea vizite de lucru in teritoriu si drumul pe care urma sa-l parcurga era curatat luna de angajatii primariilor respective. Am mai avut si alte senzatii de déjà-vu in perioada respectiva. Si cu toate acestea, opozitia democratica de atunci nu numai ca n-a fost distrusa ci chiar a castigat alegerile urmatoare. Celor care cred ca o majoritate larga e sinonima cu o dictatura le-as raspunde deci ca exemplele de mai sus demonstreaza contrariul. Si ca la mai bine de douazeci de ani dupa Revolutie, alegatorul roman a evoluat mult de la “bizonul” care il plebiscita pe Ion Iliescu in 1990.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
