Familia si prietenii care au aflat de ghinionul meu s-au mobilizat exemplar. Dupa uimirea previzibila ("E de la Cernobil, asa-i?"), compasiunea subtila ("Hai sa te imbratisez, saracu' de tine... Dar nu se ia, nu?") si sfaturile binevoitoare ("Sa nu mai vorbesti la mobilul ala nenorocit, ca te radiaza complet la creier!"), toata lumea a purces constiincioasa la cautarea celei mai bune solutii pentru mine. Iar in timpul asta, eu ma gandesc, asa cum imi scria un cititor, ca trebuie sa-mi scot tumoarea nu doar din cap, ci si din minte.

Iar problema devine cu atat mai dificila cu cat, asa cum se intampla in cazul a 99,99% dintre masculi, si eu o exasperez pe Melania aproape tot timpul, vaitandu-ma din cauza vreunei boli inexistente si ma dau de ceasul mortii pentru o simpla durere de cap. Nu mai zic cu cata scrupulozitate folosesc apa oxigenata, spirtul, praful de duda, pansamentele cu ceai de frunza verde si unguentele suedeze Made in China pentru o taietura la deget provocata de cutitul de intins unt.

Sunt insa un Bambi sfios cu ochi umezi, un biet mielusel ce asteapta sacrificarea de Paste in momentul in care trebuie sa ajung la doctori, unde ma tarasc cu picioarele ca de plumb, ravasit de transpiratii reci si atacuri de panica, in timp ce bolborosesc rugaciuni si-mi fac cruci cu limba in cerul gurii (scuza-ma, iubire, dar de data aceasta e chiar pe bune!).

Asadar, prima pe lista, e sa scap de fobia de medici si sa nu-i mai privesc chioras pe fanii devotati ai lui Hipocrate. Halatele albe sunt aici ca sa ma ajute, nu?, incerc sa ma conving cu jumatate de gura, in timp ce prin minte imi trece cu viteza fulgerului momentul in care, copil fiind, am lesinat atunci cand mi s-a luat sange si m-am trezit cu asistenta peste mine, carandu-mi palme cu o satisfactie aproape bolnavicioasa.

Apoi, ce sa fac cu gandul asta care ma sacaie, ca am in cap o chestie care sta, mica si rotunda, crescand insa in fiecare zi, ora, minut si secunda, ca aluatul pus in cuptor de bunica ce devenea miraculos, in ochii nostri de tanci uimiti, o paine frumoasa?

Pai, imi zic, trebuie sa-ti reamintesti permanent, in fiecare zi, ora, minut si secunda, ca nenorocita nu e canceroasa, ci benigna, ca nu creste decat cativa milimetri pe an si ca e cea mai "buna dintre tumorile pe care le puteai face" (asa cum mi-a zis neurologul, privindu-ma cu candoare exersata in timp, ca un tata grijuliu).

In plus, chiar daca nu ai vrut-o, e a ta acum, cu bune si cu rele. E a ta atata vreme cat vrei tu sa fie a ta, mai, baiatule! Sau cat decid doctorii ca trebuie sa stea acolo pana sa o extirpe cu mainile lor pricepute, nu?

Melania imi zice de altfel ca e "copilul meu" si rade in timp ce discuta la telefon cu prietena unei colege, lovita de aceeasi suferinta ("A ta e mare? Da, are aproape 3 cm. A voastra? A, e mic copil: doar 15 mm! Sunteti niste norocosi!").

Deci sa ma obisnuiesc cu doctorii si cu tumoarea... OK, aproape le-am bifat pe lista. Ce urmeaza? A, da: sa nu-mi mai provoc singur simptome, ca nu e cazul.

Caci, asa cum ii sta bine unui ipohondru prin excelenta cum sunt eu, dupa aflarea diagnosticului au inceput brusc sa ma napadeasca o multime de suferinte: iubito, uite cum imi tremura mainile, nu mai pot duce gunoiul; mi-e imposibil sa merg la mama soacra, simt ca vomit; stiu ca nu mai avem paine, dar eu nu-mi pot misca piciorul si parca m-a cuprins ameteala; Melania, de ce vrei sa o schimb pe aia mica? Nu stii ca am o buba in cap, care ma doare, au, uite, parca se si vede, nu?

Dar poate cel mai dificil lucru pe care trebuie sa-l fac e sa-mi nu las copiii sa simta ca s-a schimbat ceva cu mine. Melania a inceput sa se obisnuiasca cu gandul, iar colegii de birou n-au aflat inca. Insa pe Matei si pe surioara lui, doi copii frumosi, energici si inteligenti, trebuie sa-i tin departe de boala mea, ca de un lucru interzis. Trebuie sa vin acasa si sa continui sa traiesc, sa vorbesc si sa ma comport ca si cum nimic nu s-a intamplat. E un secret pe care nu-l pot impartasi si cu ei, iar lucrul asta ma cam sperie: micutii astia doi sunt teribili de destepti atunci cand vine vorba de mirosit si descalcit mistere.

Asadar, dupa cate imi dau seama cu disperare, tumoarea asta a venit la pachet cu o gramada de lucruri enervante! Nu se multumeste ca s-a instalat la mine in creier, ca o amanta care te-a mirosit ca esti un fraier bun de muls: acum ma sacaie si cu alte probleme, una mai stresanta decat alta! E clar, imi zic: trebuie sa scap de tine, nenorocito!

Frumoasa si complicata

Asa cum spuneam, oamenii s-au mobilizat cu mic, cu mare pentru a gasi cea mai buna metoda sa scap de perversa asta mica. Daca se poate, rapid, fara dureri si fara regrete (cam multe pretentii, prietene, nu crezi?).

Am eliminat din start variantele pe care chiar si eu le consider excentrice, precum tratamentul cu marijuana, descantatul, ghicitul in cafea, apelarea la vrajioarele de vedete, ingropatul unei pisici in curtea casei etc., propuse de diferiti apropiati, de matusi indepartate sau sugerate pe forumuri, si m-am concentrat pe optiunile verificate pe alte mii de pacienti cu aceeasi afectiune.

Cautarea variantei potrivite a implicat, intr-o ordine absolut aleatoare, doctori de la noi, de la stat si de la privat, clinici din Germania (cunoscute ca fiind cele mai bune in acest tip de tumoare), medici din State (ce bine e sa dau de Dr. House! sau macar de aia din E.R.! hai, bine, ma multumesc si cu Dr. Quinn!), spitale din Turcia si Olanda, forumuri medicale sau bloguri din tara si de-aiurea!

Cantitatea de informatii este coplesitoare si ma simt uneori ca saracul Silviu Lung in iunie '93, la Kosice, cand nu mai prididea sa scoata din plasa golurile lui Dubovsky ca se si trezea cu o noua boaba trimisa intre buturi!

Oamenii au fost prompti si amabili, mi-au raspuns la toate nelamuririle si la lunga lista de intrebari pe care Melania, atenta si grijulie cum ii sta in fire, a pregatit-o cu minutiozitate.

Chiar si doctorii din strainatate pe care i-am contactat mi-au raspuns imediat si n-am avut deloc sentimentul ca nu vor sa ma ajute sau ca vad ceva anormal in faptul ca un bolnav din estul indepartat, dintr-o tara cunoscuta pentru mingicariile lui Hagi, sangele lui Dracula si baietii fini ce sparg bancomatele din Germania, apeleaza la ei.

In acest moment decizia mea e luata si incep sa ma pregatesc pentru intalnirea cu destinul si cu bisturiul.

E o asteptare usor sacaietoare, poate un pic stresanta, dar in niciun caz plictisitoare. Si cum ar putea sa fie asa cand unul dintre neurochirurgii la care am apelat mi-a spus cu o naturalete dezarmanta, aproape pofticios, salivand de placere: "Ferice de cel care te va opera. E una dintre cele mai complicate si mai frumoase operatii ce se pot face!"

Aceasta e povestea reala a lui Andrei. Foiletonul continua.

P.S. Ganduri bune oamenilor frumosi si generosi care mi-au scris dupa primul episod. As fi vrut sa raspund fiecaruia, in parte, precum castigatorii de Oscar care citesc de pe liste atent alcatuite numele a zeci de oameni, multumind tuturor cunoscutilor, strainilor si Divinitatii, ce i-au indemnat sa faca actoria si sa ajunga astfel milionari la Hollywood. E dificil insa sa fac asta, asa ca ma multumesc sa spun doar ca e uimitor si reconfortant sa stiu ca am parte de atata solidaritate. Mii de multumiri.

Citeste aici Episodul 1: Seinfeld si tumoarea sau cum mi-am inceput Anul Apocalipsei