Anul 2011 a fost unul de uzură pentru moneda unică – e anul în care criza suverană din statele periferice s-a transformat într-o criză financiară a întregii zone euro. Următoarea etapă va avea loc în 2012, când o recesiune economică pare inevitabilă. În aceste condiții, 2012 va fi anul în care proiectul european ori va eșua, ori va înregistra un salt calitativ spre convergență fiscală. Lupta contra-cronometru deja a început…
Pentru a înțelege cum s-a ajuns la situația de astăzi e suficient să privim cum a fost gestionată această criză până în prezent. Cea mai proeminentă măsură în susținerea monedei euro datează abia din 2010 – când Fondul European de Stabilitate a fost creat. 2011 a fost anul amânărilor, un an în care liderii UE au tras de timp și s-au mulțumit, din summit în summit, doar cu jumătăți de măsură. Ultimul summit din decembrie, al cincilea la număr dedicat crizei euro, s-a sfârșit la fel, fără a aduce noutăți notabile. Cu o zi mai devreme, reuniunea BCE a dezamăgit și ea, refuzând să intervină decisiv pe piețe. În aceste condiții, cea mai bună noutate a fost că vor mai fi reuniuni și summituri… Însă, în 2012, euro nu mai poate aștepta.
Reuniunea UE din decembrie se anunța decisivă pentru viitorul euro, ca de altfel și cea din iulie ori octombrie. În realitate, liderii UE nu au făcut decât strictul necesar pentru a păstra zona euro pe linia de plutire până la următoarea întâlnire: s-au angajat să mai contribue cu 200 miliarde euro la fondul de salvare prin FMI și să respecte cu sfințenie un pact fiscal. De fapt, cele 200 miliarde sunt poate singurul motiv pentru care Italia și Spania au putut petrece sărbătorile de Crăciun ferite de o panică financiară generalizată. Deși detaliile lipsesc, cel mai probabil suma va fi strânsă prin intermediul unui montaj BCE-FMI-FESF. Tehnocrații UE speră astfel să injecteze bani către statele cu probleme fără ca BCE să le susțină direct – acest lucru ar fi contrar principiului de independență a Băncii Centrale Europene. Însă legalitatea unei asemenea acţiuni este îndoielnică. Tehnic, FMI-ul nu poate primi bani pentru o destinație precisă, în cauză fiind același principiu de independență…
Pe lângă problemele cu acest plan, un montaj mai vechi – Fondul European de Stabilitate Financiară, începe să scârțâie. Problema acestui fond constă în fapul că acesta nu deține un stoc de bani predefinit, ci îi ridică de pe piețele financiare, precum o face orice stat suveran. Cum acest fond are garanția mutuală a tuturor statelor membre din zona euro, calitatea semnăturii sale ar trebui să fie excelentă. Însă în ultimele luni, investitorii s-au făcut tot mai rari, iar în consecință FESF-ul a întâmpinat dificultăți să emită obligațiuni pentru a finanța noi tranșe de împrumut pentru state precum Irlanda ori Portugalia. Situația s-a înrăutățit în momentul în care ratingul Franței și al Austriei a fost degradat de Standard&Poor’s. FESF-ul a a pierdut automat nota sa maximă, ceea ce complică și mai mult capacitatea sa de a strânge fonduri noi.
În forma în care este azi, FESF-ul riscă să aibă soarta unui împrumut toxic: notat inițial triplu A, acesta riscă să nu mai valoreze mare lucru dacă statele ce îl garantează devin insolvabile. Iar acest risc a crescut exponențial odată cu decizia luată la summitul din toamnă de a garanta mai mulți bani decât fondul are, printr-un efect de levier. Dacă viitorul Europei depinde de un fond mega-structurat de genul celora care au distrus bănci precum Lehman Brothers, atunci viitorul nu sună bine.
Pe planul guvernanței, Sarkozy și Merkel au trâmbițat mult pe ideea unei uniuni fiscale a zonei euro. Însă în realitate, noțiunea de uniune fiscală a fost mai mult un abuz de limbaj: propunerile acestora nu vizează deloc realizarea unei convergențe fiscale. Se insistă în continuare pe o disciplină fiscală, consfințită constituțional sau probabil printr-un nou nou tratat, și pe sancțiuni automate în caz de eșec. Însă disciplină și uniune fiscală sunt lucruri complet diferite. O uniune implică o armonizare a politicii fiscale și a protecției sociale, și crearea unui mecanism de transfer din zonele cu surplus către zonele deficitare, așa cum funcționează orice stat federal. Iar un simplu angajament solemn de respectare a pactului de stabilitate nu face absolut nimic pentru a corecta dezechilibrele din zona euro.
E suficient de privit situația bugetară la zi a zonei euro pentru a înțelege cât de ireal este un astfel de pact: din cele 17 state UE, doar trei (Estonia, Finlanda și Luxemburg) respectă astăzi la literă Pactul de Stabilitate. Și da, chiar și elevul-model al UE, Germania, avea în 2010 un deficit de 4.3% și o datorie publică raportată la PIB de 83% (în creștere de la 65% în 2007). Un asemenea pact poate avea consecințe triste, pentru că ar transforma zona euro într-un sistem represiv. Vasta majoritate a statelor ar fi condamnate să plătească amenzi usturătoare, aplicându-și în același timp cure de austeritate ce ar declanșa mecanic o nouă recesiune. În forma de azi, un astfel de pact ar instituționaliza austeritatea în UE, și numai pentru asta ar rămâne mai bine neratificat. De altfel, Parlamentul European a calificat drept „inacceptabil” cel mai recent proiect de uniune economică.
De fapt, o nouă recesiune în zona euro în 2012 e deja inevitabilă – a spus-o chiar Mario Draghi, care și-a justificat astfel coborârea ratei de dobândă la politica monetară înapoi la 1%. Asta după ce predecesorul său, Trichet, a făcut monumentala greșeală de a le mări la începutul acestui an. Economiștii nu exclud că această mărire precipitată a ratelor a și fost momentul ce a precipitat criza suverană, în august, luna în care a devenit clar că niciun stat din zona euro nu se poate simți în siguranță.
Însă BCE refuză în continuare să-și asume rolul de creditor de ultim resort – un rol ce ar contracara imediat atacurile speculative asupra statelor solvabile, însă dependente de piețele financiare, precum Italia ori Franța. BCE se limitează deocamdată să limiteze impactul crizei asupra băncilor, acordându-le cash fără restricții, în speranța că băncile vor folosi acești bani și pentru a finanța datoriile statelor. Aceste măsuri au reconfortat temporar state precum Italia și Spania la finanțările pe termen scurt, și au amânat pentru 2012 deznodământul final, ratele pe termen lung contiunând să să crească.
Pe lângă argumentul de ordin juridic, există și o motivație politică pentru care BCE refuză să susțină masiv piețele obligatare din zona euro. Dacă ar fi intervenit masiv pe piața datoriilor italiane, poate astăzi Berlusconi încă era prim-ministru și proiectele de reforme structurale s-ar fi prăfuit pe polițe. De facto, BCE face presiuni asupra statelor din zona euro pentru a conveni asupra unor reforme fiscale, lăsând portița ușor deschisă pentru un eventual ajutor la capitolul finanțare. Însă e un joc extrem de periculos – e ca și cum ai amenința Italia cu un chibrit într-o cameră plină cu explozibil. Ratele italiene de finanțare la 10 ani depășesc deja 7% – aceeași rată care a scos Irlanda și Portugalia de pe piețele financiare. Cert, Italia dispune de ceva mai mult timp fiindcă datoriile sale au maturități mai lungi – însă e suficient ca această rată să mai crească cu câteva zecimi pentru ca 2012 să fie un an fatal pentru finanțele italiene.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
