O Franţă desconsiderată pentru incapacitatea sa de a-şi reduce cheltuielile publice, o Germanie slăbită de sfârşitul domniei Merkel: cele două motoare principale ale Europei sunt la ralenti. Alte ţări, cum ar fi Olanda sau Irlanda, ar putea prelua ştafeta, potrivit Le Echos, citat de Rador.
Extinderile succesive ale Uniunii Europene au confirmat dificultatea de a găsi o linie directoare. Mult timp a fost teoretizat motorul franco-german, înlocuit de ceea ce am putea numi un «G4 european» - în care Regatul Unit, opozant sistematic, obliga Franţa şi Germania să îşi ajusteze propunerile, în timp ce Italia asigura un rol de conciliere. Pe 11 noiembrie a.c., cu ocazia centenarului Marelui Război, Emmanuel Macron credea încă în aceste cuvinte: «Europa, iar în sânul ei cuplul franco-german, este investită cu obligaţia de a nu lăsa lumea să alunece în haos».
Guvernanţă evanescentă
Astăzi, G4 european este evanescent. Preşedintele francez şi-a construit politica externă pe dubla afirmaţie a luptei împotriva încălzirii climatice şi a necesarei reamenajări a regulilor bugetare europene. Incapacitatea sa de a reduce cheltuielile publice pentru a reveni în limitele Pactului de Stabilitate a dus la prelungirea măcelului fiscal al predecesorului său, legitimat prin «înverzire». Rezultatul a fost o criză inedită, care l-a obligat pe Macron să arunce peste bord o parte din ambiţiile sale ecologiste şi care a făcut din Franţa cel mai prost elev al zonei euro în materie de deficit. Din această cauză, capacitatea Franţei de a face propuneri în Europa şi mai larg la nivel mondial este pe cale să se anihileze, sub ploaia de sarcasme ale anumitor parteneri.
Dar şi slăbirea Germaniei este tot mai manifestă. Având o aparentă poziţie de forţă în măsura în care ţara respectă deja toate aspectele tratatelor privind zona euro, inclusiv acel maximum de 60 % datorie publică, guvernul de la Berlin trăieşte un final delicta de regim, care îl privează de orice posibilitate de iniţiativă.
Nu e nevoie să mai amintim de problemele Italiei, al cărei guvern nu îşi ascunde euroscepticismul şi a cărei economie înregistrează de ani de zile o scădere regulată a productivităţii globale. Cât despre Regatul Unit, grija sa nu mai este viitorul Europei, ci viitorul său în afara Europei.
Reluare
Într-un astfel de context, sunt posibile două soluţii: haosul de care se teme Emmanuel Macron; preluarea frâielor proiectului european, pe noi baze, de către alte ţări. Această a doua opţiune pare să se contureze şi în ea trebuie să sperăm. Într-adevăr, în marja structurilor tradiţionale creşte în importanţă ceea ce numim acum «noua Ligă hanseatică».
Regrupând membre ale zonei euro, cum ar fi Irlanda, ţările baltice sau Olanda, dar şi non-membre, cum ar fi Suedia sau Danemarca, această Ligă afirmă că aprofundarea Europei nu înseamnă noi decizii, mai mult sau mai puţin ceţoase, a căror transpunere concretă ar însemna mai multe cheltuieli publice şi deci mai multe datorii sau mai multe impozite, ci respectarea tratatelor existente.
Pentru această «Ligă», cei 130 % de datorie a Italiei şi cei 45 de ani de deficit public ai Franţei nu autorizează aceste ţări să ţină discursuri de sus. Dacă în presa germană se poate citi «Franţa, care avea totuşi potenţialul de a contesta Germaniei locul său de lider economic al Europei, este acum ameninţată să ajungă pe locul al treilea, alături de Italia», premierul olandez Mark Rutte traduce acest diagnostic în plan politic. Pentru el, «dacă cei 19 membri ai zonei euro îşi vor pune bugetul şi datoriile publice în ordine, acest lucru va fi suficient pentru stabilizarea situaţiei».
Cu aceste declaraţii, Mark Rutte se alătură declaraţiilor recente ale lui Ewald Nowotny. Guvernatorul Băncii Centrale Austriece - să reamintim că Austria exercită în acest moment preşedinţia rotativă a Uniunii şi, deci, Nowotny devine şi conducător al BCE - a subliniat recent limitele politicii monetare a BCE. Banca Centrală, prin menţinerea ratelor negative ale dobânzilor, perturbă funcţionarea normală a economiei cu unicul scop de a uşura consecinţele supraîndatorării unor ţări mari, cum ar fi Franţa şi Italia, şi pentru a le permite astfel să amâne punerea în ordine a finanţelor lor publice. Încă din 2011 a declarat, apropo de Grecia, că «agenţiile de rating sunt, în acest caz, mult mai stricte şi mai agresive decât în cazurile similare din America de Sud», invitând Bruxelles-ul şi Frankfurtul să aibă mai multă consideraţie faţă de aceste ţări «intermediare».
Anul ce începe în curând va fi marcat, în Europa, de plecarea Regatului Unit, simbol al slăbirii relative a «ţărilor mari», şi de o preşedinţie rotativă asigurată de două ţări «intermediare» - România şi Finlanda. Trebuie să profităm de acest fapt, mai ales că alegerile pentru Parlamentul European vor fi marcate de dezlănţuiri eurosceptice, pentru ca Europa să îşi asume faptul că o consolidare a proiectului său trece prin a ţine cont de cererile «austro-hanseatice».
Acest lucru înseamnă că Europa nu are nevoie de noi cheltuieli numite în mod pompos cheltuieli pentru viitor. Ea are nevoie de claritate, adică de respectarea angajamentelor de echilibru structural al finanţelor publice, de utilizarea raţională a fondurilor structurale şi de mecanismul european de stabilitate, precum şi de o politică a BCE care să îşi joace pe deplin rolul său de creditor de ultimă instanţă în răscumpărarea datoriei publice a ţărilor care se angajează pe calea respectării la literă a tratatelor europene.
1
0
