Asa cum supa foarte fierbinte pare rece iar o femeie urata trebuie sa fie foarte urata ca sa devina interesanta, "Grace de Monaco", cu reputatia ca nu i-a placut nici macar unui singur critic dupa proiectia din deschiderea Festivalului de la Cannes, ar putea intoarce reclama negativa in propriul avantaj. Teoretic.
In asa-zisa campanie negativa de marketing ar trebui sa intre faptul ca familia Grimaldi a dat un comunicat de presa inca din ianuarie 2013, avertizand ca filmul regizat de francezul Olivier Dahan nu e un film biografic si ca realizatorii au refuzat sa faca modificarile cerute.
Adica incercand sa dezlipeasca presupunerea ca ar avea vreun amestec in realizarea filmului, desi permisese echipei sa filmeze in fata cazinoului din Monaco in octombrie 2012. Motivul pentru care familia Grimaldi s-a suparat tinea de lipsa de sprijin in real a povestii; filmul incepe acum cu un insert care spune ca vom urmari o opera de fictiune plecand de la fapte reale.
Editia din acest an a Festivalului de la Cannes a fost deschisa de „Grace de Monaco”, dandu-le ocazia jurnalistilor sa-si ascuta ghearele pe el, iar familiei Grimaldi sa mai dea un „send” aceluiasi comunicat.
Deci filmul ajunge in Romania (in mod inspirat) la putina vreme dupa scandalul premierei mondiale, scandal la care a contribuit si faptul ca Harvey Weinstein, distribuitorul american al filmului, precum si scenaristul Arash Amel nu s-au aratat deloc prin Cannes, din motive care fireste ca n-aveau legatura cu cearta legata de modificarea variantei pentru America a filmului.
Despre Harvey Weinstein se stie ca remonteaza aproape toate filmele straine pe care le distribuie in SUA. Una dintre putinele exceptii a fost „The Artist”, pe care l-a preluat „tel quel” dupa Palme d’Or-ul din 2011, ducandu-l pana la Oscar.
Dar nici „Harvey Scissorhands”, cum i-a spus Indiewire.com lui Weinstein nu avea cum salva-o pe biata Grace de Monaco, ucisa a doua oara de Olivier Dahan dar mai ales de Arash Amel cu al lui scenariu care merita studiat la facultate.
Dupa ce criticii au savurat fiecare epitet negativ aruncat asupra filmului - si rar un film care sa-i faca mai solidari, e normal sa intri in sala cu scutul cat mai sus. Si cu cat tii scutul mai sus, cu atat o sa vezi ca filmul nu e atat de catastrofal.
Fireste, e un film prost, dar nu genul de film prost la care sa incepi sa razi nervos si care, pana la urma, sa iti placa. E doar foarte plicticos si pare mult prea lung fata de cele 103 de minute ale sale.
Scenariul se straduieste sa imbarlige o poveste extrem de simpla numai ca sa para ca ii da profunzime si amplitudine. Care poveste se concentreaza pe anul 1962, cand toata lumea e in criza. Pe de o parte printesa nu isi gaseste locul si nu se simte inteleasa de catre Rainier al III-lea, dorindu-si sa revina la cinema si sa faca „Marnie” cu Hitchcock. (Va refuza pana la urma, iar rolul va fi luat de Tippie Hedren.).
Dar sotul are alte probleme, pentru ca si principatul e in criza, fiind inghesuit de francezi si amenintat sa-si piarda autonomia fiscala, drept pentru care Rainier al III-lea fumeaza mai mult decat de obicei si tine multe sedinte cu staff-ul, dar e destul de neclar de ce conflictul cu francezii ar justifica intriga.
In acest timp, Grace isi schimba vestimentatia de la un cadru la altul si penduleaza intre confesiuni cu parintele Tucker (Frank Langella), care o sfatuieste de bine (ii e apropiat si sotului), si intalniri cu doamnele de la Crucea Rosie pe care le pune la punct trasand directii clare in activitatea filantropica.
Depresia isi gaseste leac in cooptarea unui maestru de savoir-faire care o invata pe printesa, ca un Pygmalion, cum sa se poarte (personajulul lui Derek Jacobi e fictiv), iar dupa cateva sedinte de franceza si de bune maniere, printesa se infiinteaza cu un cos cu merinde la granita cu Franta, executand un gest politic a carui inteligenta o va impune automat.
E inutil sa ai pretentia unui portret verosimil al lui Grace Kelly, una dintre cele mai frumoase actrite americane care in 1954, la doar 26 de ani il apuca pe Dumnezeu de picior lasandu-si cariera (avea deja un Oscar) pentru o vitrina si mai etansa decat Hollywoodul, ca sa dispara la doar 52 de ani intr-un accident de masina (cauzat, se spune, de un atac cerebral avut cu o zi mai devreme).
Nu e doar faptul ca Nicole Kidman nu seamana cu Grace Kelly decat la culoarea parului si ca nu are nici pe sfert frumusetea acesteia. Figura lui Kidman, atat de lucrata chirurgical, a devenit atat de putin naturala incat tinuta si-asa detasata a actritei pare si mai decupata din filmele in care joaca.
Iar cand ii pui in gura un monolog interminabil si prost ca cel rostit in cazinoul din Monaco in prezenta lui De Gaulle, ai proba unei actrite ca un sportiv de performanta care poate juca orice dupa cel mai strans timing, dar care nu livreaza si emotie pentru ca nu e antrenata sa dea si emotie. E ca o masina de foarte buna calitate.
(Comparati-o cu Marion Cotillard in „La vie en rose”/”La môme”, film regizat de acelasi Olivier Dahan.).
Putin probabil ca Dahan a dorit sa faca din Grace de Monaco o efigie si sa ii stearga orice urma de umanitate. In schimb,Tim Roth pare mai credibil desi nici Rainier al III-lea nu e mai consistent. Dar Roth reuseste cumva sa creeze un personaj si sa-l faca sa sune mai credibil in relatia cu vedeta care nu se poate acomoda la noua ei lume.
„Nu cred ca mai pot trai in acest loc unde nu pot fi eu insami”, i se plange printesa preotului la a carui locuinta urca desculta si delicata, dar cum e sa fii Grace de Monaco sau macar Grace Kelly filmul nu ne-o spune si nici nu ne da de inteles.
Fiecare personaj e definit printr-o trasatura distinctiva care e mai degraba o expresie, o grimasa. La Grace de Monaco e expresia de papusa a lui Kidman, la Rainier al III-lea statura putin adusa de spate, la doamna de onoare Madge Tivey-Faucon (Parker Posey) aerul de calugarita perversa, iar la parintele Tucker intelepciunea blanda lipita peste o carcasa goala.
Si mai e si cuplul Maria Callas-Aristotel Onassis (interpretati de Paz Vega, respectiv de Robert Lindsay), care isi face simtita prezenta in toate felurile posibile (vorbind, cantand sau pur si simplu varandu-se in cadru), doar-doar ne-o convinge de autenticitatea povestii.
Filmul incepe cu cuvintele lui Grace de Monaco: “Ideea vietii mele vazute ca un basm e un basm in sine” si are in mod intentionat aerul unui basm, dar pretinsa lui refugiere in fictiune nu il absolva de pacate.
Cel mai probabil, familia Grimaldi a vazut o prima varianta de montaj si a fost oripilata de cat de prost e filmul, de aceea a dorit sa se stie ca se dezice de el.
Trailer:
"Grace de Monaco"/"Grace of Monaco" - de Olivier Dahan, cu: Nicole Kidman, Tim Roth, Frank Langella, Parker Posey, Derek Jacobi, Paz Vega, Robert Lindsay, Milo Ventimiglia. Premiera romaneasca 13 iunie 2014
