Cu fiecare nouă audiție, simțurile devin mai sensibile, auzul mai ascuțit. Supus acestei terapii intensive cu ”marfă” de cea mai bună calitate, constați că, din ce asculți, din aceea dorești mai mult. Da, poate intra la categoria creatoare de dependență.
A treia săptămână și-a continuat marșul cu ORCHESTRA OPEREI DE STAT BAVAREZE, avându-l la pupitru pe VLADIMIR JUROWSKI. Program aici.
Fostul directorul artistic al Festivalului. Este cel care a dus festivalul pe listele de nominalizări ale premiilor industriei muzicale internaționale și a conturat direcții care ne-au împins spre fenomenul actual componistic și interpretativ. Știți, e ca la arta plastică. Acum, ați văzut, și cu ocazia Capitalei culturale, și nu numai, arta contemporană, respectiv forme noi ”de consum”, ca imersivitatea, sînt subiectele zilei. Jurowski, așa este el ca construit intelectual. Este un cercetător- creator. Nu de muzică, ci, de versiuni originale. Este un promotor al muzicii moderne, contemporane. MI-Music Intelligence. Și, bine, nu este un scop, în sine, steril. Este deschiderea pe care ți-o oferă muzica simfonică modernă spre înțelegerea și îmbogățirea audițiilor muzicii clasice, romantice.
În prima seara, deschiderea a fost uvertura operei wagneriene „Tristan și Isolda”, pentru mine, care tocmai o ascultasem cu aceeași orchestră, la ei acasă, mi-a sunat mai bogat, mai amplu, mai profund.
Oricum, cred că mărimea orchestrei, aici, a fost mult mai mare. Chiar și așa, întreaga seară, interpretările mi s-au părut, și datorat repertoriului, mai feminine. Intense, serene, colorate. Chiar concertul lui Schumann se bazează pe varietatea sunetului, pornind de la arpegiile de pian la viori, clarinete, oboi cu variațiuni în tonalități majore și minore. Mult sentimentalism pe care instrumentiștii l-au dus la nivelul următor. Și, în context, izbucnirea finală, poate aș fi dorit-o mai puternică. Dar acesta a fost codul între pianistul Yefim Bronfman și Jurowski. A urmat Mahler, a 4-a. În aceeași notă. Ton emoționant, fuziune poetică, cântecele ca sursă de inspirație și inspiratoare. E luminoasă, liniștitoare, chiar jucăușă. Nu seamănă nici măcar cu simfoniile sale. Dacă s-ar fi interpretat fără autor, la vremea respectivă, probabil, n-ar fi fost identificată. Jurowski exact așa a cântat-o. Superb, chiar și prin șocul interpretării. Cum am spus, e un MI. Inclusiv, bisul a fost gândit în același spirit, Aria din Suita a III a de Bach. Instant hearts killer.
Și a venit seara următoare. Și, uimitor. Un alt feeling a plutit peste auditoriu.
Alegerile s-au dus foarte mult înspre sacral, contemplativ, religiozitatea introspecției și comunicării cu divinitatea prin natură, prin muzică. Alegerea lucrării „ White Interment” a ucrainiencei Victoria Poleva a fost definitorie. Și cu sentiment și maiestuos interpretată. A urmat concertul. Vilde Frang, violonista, a interpretat cu toată ființa. O interpretare transfigurantă, „memoria unui înger”, un înger pe care îl simțim și care aduce liniștea, într-un stil mai apropiat de Bach decât de atonalismul știut. Finalul, a fost poemul simfonic, „Simfonia alpilor” sau alpină sau a ciocolatei, cum îi mai zic eu. Este, dacă e interpretată ca atare, acest #Instagrammusical, care, pe de-o parte, te face să vizualizezi frumusețea și energia muntelui, ca în reclamele la ciocolată, pe de altă parte, îți transferă energia, de parcă, ai urca muntele alături de Richard. Iar eu, la episodul furtunii, l-am simțit alături și pe Rossini (uvertura Guillaume Tell). Interpretarea a fost de cel mai înalt vârf. Un peak emoțional greu de stabilit prea repede. Prezența orchestrei bavareze s-a încheiat rotund cu un bis wagnerian din opera „Maeștrii cântăreți...”, cum altfel. Ei chiar asta sînt.
Din start, aici a intervenit o mică problemă creată de rocada programelor. Trebuia să fie Mahler mai întâi, ultima seară Ceaikovski, și cam așa s-au vândut și biletele. Evident, ar fi putut părea o lovitură pentru mahleriști, dar s-a dovedit, în fapt, un câștig. Și la cât de plină a fost sala la ultimul concert, cred că, cei din prima seară au făcut un efort în plus să nu-și piardă Mahler-ul. Intuiesc că schimbarea s-a făcut pentru a nu avea Mahler chiar o dată la două zile. Sau, nu știu. Așa că, în prima seară, programul s-a deschis cu Enescu, Simfonia 1. Enescu este o nucă tare pentru toate orchestrele străine și, presupun că, și pentru cele autohtone, pentru că nu îl cântă. Sînt însă și excepții. Una dintre ele este aceasta. Cred că a fost împătimit, sau cel puțin așa îmi dau seama din compozițiile sale, de sunete și de sound, brodând practic fiecare punct de pe goblen cu treceri de culoare, mătăsoase. Sokhiev și Orchestra sa au interpretat-o exact cum și-ar fi dorit Enescu. Luminos, mătăsos, colorat, distinct, dar nu gălăgios, luxuriant. Cea mai bună interpretarea a lui Enescu de până acum, alături de Simfonia concertantă, dar e altceva acolo, din festival, dar, atenție, Orchestra nu e la prima crimă, au mai comis-o și în trecut. Seara a continuat cu Ceaikovski. Oamenii au venit din Italia, chitiți să ne facă să mergem acasă pe trei cărări, îmbătați de fericire.
În anul în care la București se inaugura Ateneul, Ceaikovski compunea minunăția de a 5-a. La interpretările simfoniei marea temere este să nu se cadă în melodramatismul rusesc.
Iar pentru acest lucru chiar trebuie măiestrie. Cu niște muzicieni ca cei din orchestra Academiei, este însă predestinat să faci istorie. O interpretare dinamică, naturală, intensitate operatică, poate cu câteva schimbări de tempo, dar construite organic. Iar stilul de dirijat, care s-a conturat și mai bine în seara următoare, mi-a adus aminte de Jean Michel Jarre cântând la harpa de lasere. Așa părea că ieșea muzică din mâinile sale. Nici cu bisurile nu s-a lăsat mai prejos. „Salut d’amour” de E. Elgar și Ceaikovski uvertura „Spărgătorul de nuci”. Ce să zic, fiecare notă câte o nuanță. Nici ochiul, darămite urechea nu putea prelua totul, copleșitor.
A doua seară. Deschidere, Berlioz și Liszt în dorința de a da toate dimensiunile a ceea ce avea să urmeze. Armonii, solouri, cromatică, virtuozitate.
Nu că ar fi fost altceva cu o seară înainte. Dar și să ascultăm un pianist foarte bun Betrand Chamayou. A venit și Simfonia nr. 1, așteptată de unii din martie de când s-au pus biletele în vânzare. Sper că odată cu schimbarea nu au pierdut-o. Pentru simfonia începută cu ”muzică tăcută”, trezirea nu e niciodată zgomotoasă, și până la tablourile pline de viață, sau cele explodând de disperarea sentimentelor rănite, rigoarea partiturii a fost mulată pe punctele forte ale acestei minunate orchestre. Suflători, coarde, percuție. Totul a sunat bogat și minunat. INFINIT. Cum spunea o prietenă, cea mai bună falangă de suflători din festival de până acum. O știam mai de mult, iar ei au ținut să ne confirme. Cred că parte din public s-a îndrăgostit de oboiști, corniști etc. Peste toate, însă, orice interpretare trebuie să-ți capteze inima și imaginația. Ei, bine. A fost, chiar mai mult decât atât.
Între aceste minunate orchestre, a apărut momentul celest, program aici, al COLLEGIUM VOCALE GENT dirijor PHILIPPE HERREWEGHE. Bach Misa în si minor BWV 232.
Da, împărăția lui Bach este mare. Și, noi, ca muritori, mai avem acces, măcar cu ocazia bienalei, la interpretări ce fac ca sufletul să vibreze la propriu. Bach, muzica sacră, muzica barocă sînt pentru noi tărâmuri îndepărtate, ceea ce se reflectă și audiența în scădere pentru orice fel de muzică simfonică. Recent, iarăși, mi-am adus aminte de marea diferență în materie de educație. În vest, copii cresc de la cele mai fragede vârste cu muzica sacră din bisericile lor, Bach sau alții, ba, chiar o cântă. Nu există biserici fără coruri de copii. Bisericile stau deschise tot timpul, se cântă la orgă în fiecare zi. La noi, bisericile stau închise, prin excepție mai găsești unde se cântă serios. Iar corurile de copii nici nu mai știu dacă mai există în fiecare școală, ca pe vremuri. O diferență culturală majoră care, în timp, va mări decalajul și, clar, va afecta oportunitățile față de tinerii din vest. Revenim la minunea întâmplată sub cupola Ateneului.
O orchestră mică, ca de biserică, cu instrumente vechi, și un cor cu soliști coriști au trimis publicul în reverie. MEDITAȚIE.
De la prima notă. Excepționalul Philippe Herreweghe a adus prin acest ansamblu lumina. Acest concert, și sper că se va mai relua, este important că, într-o interpretarea atât de plină de simțiri, capabilă să te miște până la lacrimi, poți redeschide ușile închise ale sufletului și minților. Pentru că, în final, muzica lui Bach, sacră sau profană, asta face. Este balsam spiritual, moral.
Atenție! Intrăm în ultima săptămână. ”It's now or never (peste doi ani, abia) But YOU ain't gonna live forever”
DIN SERIA DE CRONICI FESTIVALUL GEORGE ENESCU / autor:Dana Cristescu
Nume de cod: Opera. Kopacinskaia-Total Show. Festival Enescu 2023:3.1
Noul val. Stars War. Vikinge cucerind scena! Festival Enescu 2023:2.1
Legenda nonagenară. Sweet Caroline. B Day. Alarmă de grad 0. Festival Enescu 2023:2
1
1
