Alexandru Bălășescu, doctor în antropologie, și Lavinia Udrea, doctor în cercetare de filosofie aplicată, vorbesc despre cazul Buhnici care, prin declarațiile sexiste făcute de vlogger într-un interviu tv, a generat furie în spațiul românesc și a provocat reacții puternice inclusiv din partea unor politicieni, instituții și ONG-uri.
„Venim la mare ca să vedem piele, aș vrea ca pielea aia să n-aibă vergeturi. (…) Putem fi de acord că e normal să ne uităm la țâțe și la buci? Aia vreau să văd la mare”, asta a spus vloggerul George Buhnici la TV, în cadrul unui interviu acordat Antena Stars.
Omul de media nu s-a oprit aici, ba chiar s-a mândrit cu soția lui, într-un mod complet inoportun: „Eu am noroc că am o nevastă care arată ca o minoră. Asta e șansa vieții mele. Jur. Uită-te la ea!”
Colegiul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) s-a autosesizat după aceste declarații.
Afirmațiile lui Buhnici au atins un subiect sensibil în societatea românească, considerată una profund patriarhală. Cum nu sunt singurele incidente misogine din peisajul românesc urban actual, am stat de vorbă cu antropologul Alexandru Bălășescu și cu Lavinia Udrea, doctor în cercetare de filosofie aplicată, pentru a vedea dacă fondul societății noastre este unul care „încurajează” astfel de comportamente și ce putem face pentru a schimba lucrurile.
„Misoginia este rezultatul unui fond cultural tradițional patriarhal”
Antropologul Alexandru Bălășescu. FOTO: Arhiva personală
Ce spun cazurile Buhnici, pizzeria unde se dădeau note fetelor ce treceau pe stradă etc. despre misoginismul în România? Crezi sunt cazuri excepționale sau vin pe un fond deja existent al poporului român?
Alec Bălășescu: Din păcate, cred că este vorba de o practică și un mod de relaționare destul de des întâlnit în relațiile de gen, însă nu doar în România sau specifice poporului nostru.
E vorba despre o țesătură complexă care conține relații de tip patriarhal în care „femeia” este subordonată bărbatului, dar și marcă sau simbol al statusului, atunci când este în relație cu un bărbat (ca orice alt tip de obiect din proprietate), standarde de frumusețe care reflectă un nivel primar de relaționare umană (afirmațiile lui Buhnici pot fi disecate antropologic în multe feluri) și, foarte important, statutul inegal al prezenței femeilor și bărbaților în spațiul public și permisivitatea acestuia pentru practici agresive.
Deci fondul de care vorbim nu este misogin, misoginia este rezultatul unui fond cultural tradițional patriarhal pe care, în paranteză fie spus, o parte din aripa conservatoare din România îl apără cu înverșunare.
Ești de părere că în România se întâmplă mai des astfel de cazuri decât în alte țări europene? Dacă da, ce ne lipsește?
Alec Bălășescu: Bunul simț, cei șapte ani de acasă. Statisticile spun clar că violența de gen este mai răspândită în România și, ce este mai grav, mult mai acceptată ca parte din normalitate. Cei care tac sunt complici în mod automat.
Cazurile discutate nu sunt despre oameni care exprimă ce cred ei, ci sunt structuri culturale care vorbesc prin oameni. Pentru o schimbare în gândire ar trebui, în primul rând, o schimbare a practicii.
Într-adevăr, poate mulți dintre bărbați gândesc tot felul de lucruri despre femeile pe lângă care trec pe stradă, însă de aici până la a te simți legitimat să exprimi acele gânduri în mod agresiv este o distanță. Acea distanță ține de modul în care este structurată cultura spațiului public.
Nu-mi place să vorbesc în termeni de lipsă, însă piesa lipsă, dacă doriți, aici este cultura spațiului public și educația civică. A confunda fantasmele cu realitatea și, mai mult, a încerca să le creezi ca realitate, e ușor deviant.
- Citește și: Moartea doamnei Pușcaș. De ce violența domestică nu a ajuns încă subiect de dezbatere reală în România
Dacă cultura în care trăiești îți permite și chiar încurajează acest lucru (rușinarea publică pentru neconformitate de orice fel), atunci comportamentul deviant devine normă. De aceea se și vorbește de o „cultură a violului”, ceea ce înseamnă, de fapt, o cultură care tinde să găsească vina (și) în victima agresiunii.
Ați auzit de multe ori spunându-se că „e vina ei”, că „și-o cerea” și așa mai departe? Ei bine, ce discutam mai sus sunt fațete ale aceluiași tip de cultură.
Lavinia Udrea: Haideți să fim serioși, nu sunt cazuri izolate! În România, femeile sunt încă văzute cetățeni de mâna a doua, manechine mergătoare și mini-fabrici de făcut pe bandă copii, menite doar „să îndulcească privirile bărbaților”; alte întreprinderi ale femeilor sunt desconsiderate și subevaluate în societatea noastră.
Chiar dacă te zbați la locul de muncă, obții rezultate excepționale și iți demonstrezi talentul în repetate rânduri, dacă nu ești frumoasă ca femeie, exiști degeaba. În țara în care „bărbatul trebuie să fie puțin mai frumos decât dracu’”, vine Buhnici și declară că nici să fii frumoasă nu mai e îndeajuns, standardul devine puternic alterat: „femeia trebuie să arate ca o minoră”.
Este de-a dreptul problematic ca un influencer de renume să-și susțină urmăritorii „să vâneze” femei care arată ca niște minore; este, în definitiv, o încurajare la violență împotriva femeilor. De ce? Cine arată, în general, ca niște minore? Minorele.
Desigur, nu toți bărbații români sunt bădărani și au o gândire stricată. Însă, mulți se ascund în spatele unora ca Buhnici ca să își justifice pasivitatea; prin comparație, ei nefiind chiar atât de răi.
Dar până la urmă, cerem așa mult? Femeile vor să fie parteneri egali cu bărbații în societate și să fie respectate. Ca să ajungem în acest punct, avem nevoie de bărbați care să condamne patriarhatul și să fie chiar ei susținători ai drepturilor femeilor.
„Educația civică și educația sexuală de la vârste mici și adecvate vârstei sunt extrem de importante”
Expunerea acestor scandaluri în mediul online (fie că e vorba de persoane publice sau nu), ajută în vreun fel? Conștientizează o problemă, oamenii se vor abține de la astfel de gesturi, există vreun efect?
Alec Bălășescu: Eu sper că da. Observ că în cazul Buhnici se ajunge și la boicotarea mărcilor asociate cu el. Pârghiile spațiului public sunt nenumărate și, în primul rând, faptul că aceste lucruri se întâmplă e un indicator al dezvoltării culturii civice (de care tocmai mă plângeam că nu există).
Poate că de acum încolo oamenii vor fi mai atenți la ce spun și la cum se comportă în spațiul public, nu la ce gândesc și ce fac sau spun în mediul privat. Ci, accentuez, la practicile din spațiul public. Avem aici o mare problemă care trece de misoginism și sexism: recunoașterea celuilalt ca ființă umană în spațiul public.
În societatile patriarhale, „femeia” este prin excelență „celălalt”. Însa problema celuilalt în România e adâncă și poate fi abordată doar prin învățarea unor practici care să-l vadă pe celălalt ca ființă umană, „chiar dacă” este femeie.
Se poate începe cu a zâmbi și a spune „buna ziua” în momentul începerii unei interacțiuni, și „mulțumesc” la sfârșitul acesteia. Și prin încetarea rușinării corpurilor, pentru că în antropologie știm că fiecare corp este un sine.
Crezi că e vreo șansă să scăpăm de acest patriarhat profund înrădăcinat în ADN-ul românesc - vezi vreo soluție viabilă?
Alec Bălășescu: Da, absolut. Nu cred că există ceva înrădăcinat în ADN-ul românesc sau în vreun alt fel de ADN (cum spuneam, vorbim de lucruri mult mai răspândite și mai globale, ca să zic așa). Există credințe, într-adevăr, care sunt reafirmate și reîntărite de practici.
Însă, pentru a schimba credințele (sau mentalitățile cum le spun unii), trebuie schimbate practicile spațiului public. Sau, cum spun germanii, nu există popor civilizat, exista popor bine amendat.
Dar înainte de a amenda, sau concomitent, există educația formală și informală care începe de mic: educația civică și educația sexuală de la vârste mici și adecvate vârstei sunt extrem de importante. Cred că reacția din aceste zile este începutul unei „amendări” mai generale a practicilor de acest fel. Cu cât vor deveni mai marginale și mai condamnate, cu atât și gândirea se va schimba, ușor, ușor.
Din nou, până la urmă, poți gândi orice în privat, însa a legitima gândirea agresivă în public ar trebui să fie sancționat, informal și formal. Și să nu uităm și reversul, cum spune un proverb afgan: „fii atent la ce gândești. Gândurile îți vor deveni vorbe. Vorbele îți vor deveni fapte. Faptele îți devin caracter.” Ce caractere ne dorim?
„Influencerii s-au obișnuit să nu își asume cu totul răspunderea pentru ce promovează și ce vând”
Lavinia Udrea, doctor în cercetare de filosofie aplicată. FOTO: Arhiva personală
Sunt foarte mulți care spun că presa dă prea multă atenție unor astfel de cazuri.
Lavinia Udrea: Este de-a dreptul necesar ca presa să dea atenție cazurilor de violență împotriva femeilor; cum altfel să devenim conștienți de ce se întâmplă cu adevărat în societatea noastră? Justițiarul vergeturilor, Buhnici, încă susține sus și tare că de fapt încurajează femeile la un lifestyle sănătos și el, de fapt, este victima aici.
Ei bine, cu ajutorul presei și presiunile din partea social media, am reușit să-i demonstrăm lui și altora ca el că nu este în regulă să vomiți opinii pe nemestecate, indiferent de popularitatea de care te bucuri la un moment dat.
Influencerii s-au obișnuit să nu își asume cu totul răspunderea pentru ce promovează și ce vând; dar ei/ele, sunt mai mult decât niște simpli vânzători în online, sunt formatori de opinie și astfel, „with great power, comes great responsibility”.
Sunt o susținătoare a introducerii de legi, reguli și sancțiuni pentru influenceri și voi face tot ce îmi stă în putință ca să ajungem să responsabilizăm această industrie și să ne asigurăm că vom reduce derapajele toxice.
Cum te raportezi vizavi de retorica - „sunt și femei care contribuie la perpetuarea acestor comportamente”? Cum crezi că femeile pot schimba ceva la structura patriarhală și misogină a societății românești?
Lavinia Udrea: Da, există și femei misogine care au de câștigat de pe urma violenței împotriva femeilor. Este cunoscut faptul că femeile nu sunt încurajate să formeze alianțe, ba din contră, ni se spune încă de mici că nu putem avea încredere unele în altele. Suntem învățate să fim suspicioase în relațiile de prietenie cu alte femei și întotdeauna să avem rezerve, pentru că „femeile sunt perverse”.
Așadar, femeile cu acest mindset deficitar, odată ajunse în poziții de putere, vor considera justificate credințele și comportamentele care țin în frâu femeile, pedepsindu-le pentru natura lor malefică.
Dacă ne dorim ca societatea românească să devină mai blândă cu femeile și să reducem cazurile de violență asupra noastră, atunci trebuie să facem pasul să fim mai blânde cu noi înșine și femeile din jurul nostru. Este nevoie să ne deschidem inima, să judecăm mai puțin și să arătăm mai multă bunăvoință, să fim mai înțelegătoare și să ne susținem în demersurile noastre femeiești. Pe această bază, vom putea adresa și misoginia românească, vom da jos patriarhatul și mai mulți bărbații vor susține drepturi egale pentru femei în societate.
„Bărbații care susțin drepturile femeilor sunt aceia care văd potențialul femeilor din viața lor”
Crezi că bărbații educați, empatici, care respectă femeile - pot da un exemplu pozitiv în ceea ce privește comportamentul masculin misogin - cum vezi treaba asta?
Lavinia Udrea: Mulți bărbați nu vor să recunoască instanțele de violență împotriva femeilor pentru că pe de-o parte nu au fost niciodată afectați în mod direct de discriminarea de gen și, pe de altă parte, a oferi drepturi egale femeilor presupune reducerea anumitor beneficii/avantaje nejustificate de care bărbații se bucură în patriarhat.
Bărbații care susțin drepturile femeilor sunt aceia care văd potențialul femeilor din viața lor și plus valoarea pe care acestea o aduc în societate. Avem nevoie ca bărbații educați, empatici, care respectă femeile, să dea un exemplu pozitiv și să aibă curajul să spună STOP! atunci când se trezesc martori direcți ai discriminării.
Că să vă faceți curaj să luptați pentru drepturile femeilor, uitați-vă la fetițele din viața voastră și observați-le potențialul extraordinar! Mă surprind adesea gândindu-mă la viitorul fetiței mele zglobii, care la trei ani îmi spune că vrea să devină astronaut și că o să mă ducă cu racheta pe lună.
Când eram mică urmăream Teleenciclopedia și îmi doream din suflet să devin explorator în Africa; din păcate, pentru fetița din trecut, acest lucru nu s-a materializat. Încep să mă sufoce grijile și mă gândesc cum să fac un scut în jurul fetiței mele ca să-i protejez visele.
Mi-am făcut mie promisiunea că o să fac tot ce îmi stă în putință să nu las pe nimeni să îi taie aripile care țintesc foarte sus, spre Univers. Cu toate astea însă, rămâne cu mine întrebarea: Cum ajungem de la a avea visuri mărețe în copilărie, la a fi reduse la felul în care arătăm tot restul vieții?
46
22
