Am scris aceste rânduri din perspectiva unei mame care a încercat să fie însoțitor, șofer, plătitor, sfătuitor pentru fetele ei ani de-a rândul. Perioada descrisă mai jos se întinde pe aproximativ 15 ani de când primul meu copil și-a pus casca de înot. Este doar o trecere în revistă, acum, când copiii sunt tineri adulți, în încercarea de a vă povesti ce rămâne după ce încerci aproape tot ce se găsește pe piață. Mi-e clar acum că am proiectat în fetele mele toate neajunsurile mele. Pentru că, să recunoaștem, noi, părinții, întotdeauna facem asta.
În drumul meu pe jos spre casă, pe o porțiune mică de trotuar, mă trezesc mereu zâmbind și savurând o amintire. Sunt mulți ani de atunci, fetele mele erau mici. Ne întoarceam într-o seară de iarna de la balet, una dintre multele activități pe care le-au avut în copilărie. Pentru că mereu exista o sămânță de scandal între ele din diverse motive, la un moment dat, Ileana a mușcat-o pe Maria cu atâta sete încât dintele care stătea să cada chiar a căzut. Pe jos, în zăpadă, în întuneric. Am căutat cu lanterna de la telefon dintele minuscul vreme de 30 de minute, pentru că trebuia musai predat Zânei Măseluță. Atât de mici erau.
„Trebuie să facă TOT. Să aibă un pachet complet când vor fi adulți”
Așa că m-am gândit să vă spun, pornind de la aceasta amintire, ce a rămas după ce am încercat ani de zile zeci de activități extrașcolare. Îmi aduc aminte perfect ce gândeam atunci: trebuie să încerce cât mai multe, să facă sport, să facă balet, să învețe limbi străine, să citească, să picteze, să facă TOT. Să aibă un pachet complet când vor fi adulți.
6
16
