Eram rezident într-un spital universitar de psihiatrie. Amfiteatrul clinicii avea un paznic bătrân. Paznicul suferea de o foarte veche psihoză cronică. Psihoza nu mai era activă, însă omul își găsise o umilă utilitate în singurul loc în care fusese cât de cât acceptat de-a lungul lungii sale vieți: spitalul de psihiatrie – ceea ce în sine e o poveste banală și tristă. Își făcea datoria cu o strictețe de care niciun angajat obișnuit nu ar fi dat dovadă: nimeni, absolut nimeni nu intra în amfiteatru fără aprobarea oficială, sau neînsoțit de persoane oficiale. În acea zi, o studentă la medicină a ajuns mai devreme la cursul de psihiatrie, și a vrut să intre în amfiteatru. Bineînțeles că paznicul bătrân nu a deschis ușa. Nu știu toate detaliile, pentru că nu am fost de față, dar din câte am înțeles, studenta a încercat mai întâi să joace cartea ierarhiei medicale: la urma urmelor, ea era ditamai studenta la medicină, și paznicul – doar un amărât de paznic bătrân. N-a mers nici așa, și ceva din inflexibilitatea paznicului, poate o formă de praecox Gefühl, a înspământat-o literalmente pe studentă, care i-a administrat paznicului o palmă de autoapărare preventivă, apoi a sunat la poliție.
Incidentul s-a oprit aici: nu era necesară nicio intervenție a poliției, și studenta nu fusese în niciun pericol real. Pericolul imaginar a fost însă maxim – groaza irațională, înrădăcinată în prejudecată, pe care unii oameni, fie ei chiar studenți la medicină, o au atunci când află singuri în prezența unei persoane cu o tulburare psihică.
Interesantă a fost reacția solidară, de a doua zi, a studenților, care ne-au reproșat – era un reproș generic adresat clincii, probabil – că nu facem cumva să marcăm bolnavii psihici, ca să fie ușor de recunoscut și astfel de incidente să fie evitate. Eventual – a susținut un student într-un puseu de umanitate – să punem o etichetă pe hainele lor pe care să scrie „resocializat”, „bolnav mintal” sau „nebun” fiind pesemne prea urât. Omul normal la cap ar putea atunci să evite pur și simplu să interacționeze cu „resocializații”, sau eventual să se arate indulgent cu aceștia dacă nu sunt respectuoși față de cei normali la cap.
Presupun că acum, la rece, nu trebuie să explic nimănui cât de nedreaptă ar fi o asemenea măsură. Și când spun nedreaptă, vreau să zic fascistă, imorală, inumană, extrem de periculoasă, criminală, etc. La rece, e ușor să fim corecți și să condamnăm discriminarea. (În paranteză fie spus: însemnarea și discriminarea se face, în orice spital, nu doar de psihiatrie. Paznicul era „în civil” pentru că, de fapt, nu mai era un pacient al spitalului. Altfel, orice pacient, în orice spital, este obligat să stea în pijama. Spitalul nu a fost niciodată o instituție democratică și egalitară.)
La cald însă… La cald, de exemplu atunci când cineva deschide focul asupra altor oameni, în plină zi, primul reflex al unor persoane de la televizor este acela de a reproșa psihiatriei că nu a făcut nimic ca să marcheze acel om. Cazurile sunt aparent total diferite: în primul, avem de-a face cu o persoană cu o veche tulburare psihică și care nu prezenta niciun pericol, în al doilea, cu o baie de sânge al cărei autor a avut la un moment dat o internare la psihiatrie. Însă în această însemnare nu este vorba despre indivizii respectivi, ci despre o reacție a societății. Este vina psihiatriei că nu epurează elementele nedorite sau periculoase? Sau este vina unei societăți în care armele de foc se pot afla, legal, în posesia unor civili? O societate care reacționează extraordinar de lent, sau deloc, la violenta conjugală? Personal, consider că toate armele de foc ar trebui scoase în afara legii: inclusiv cele de vânătoare. Dacă ar fi după mine, aș da un aviz negativ pe toate fișele medicale pentru permisele de port-armă pe care trebuie să le semnez, pentru că nu cred în discernământul niciunei persoane de administra moartea, chiar dacă o administrează unor mistreți inocenți, într-o pădure. Dar nu e după mine, și datoria mea e doar să bifez dacă omul din fața mea dă semne evidente de boală mintală periculoasă în cele câteva minute în care îl văd, la cabinet. Și dacă nu ar da semne de violență iminentă decât mult mai târziu, eu aș fi responsabil, în ignoranța mea, pentru că am acceptat să garantez cu parafa, numele și expertiza mea că acel om nu va fi violent – pentru că astfel interpretează oficialitățile certificatul eliberat de mine, nu cum aș vrea eu, nimeni nu citește subtextul imprevizibilității și absurdului vieții, și eu trebuie să știu lucrul ăsta.
Totuși, sunt voci care afirmă că psihiatria ar trebui să facă ceea ce legea nu poate face: să condamne înainte de crimă. Ar trebui oare să punem o „bulină roșie” pe buletinul tuturor pacienților care au fost internați vreodată la psihiatrie, distrugându-le orice șansă de a fi priviți omenește de restul lumii, sperând că astfel am salva alte vieți inocente, cum sunt cele pierdute în coaforul de la Perla? Am putea elimina din societate zece mii de oameni nepericuloși, pentru a elimina astfel unul extrem de periculos? Și ar fi o asemenea măsură eficace în vreun fel? Ce l-ar împiedica pe un astfel de om să treacă oricum la act, afară doar de un linșaj public?
(Și, à propos de linșaj public, ce fel de etică urmează jurnaliștii care încearcă cu orice preț să surprindă cu camera fața unui om pe care tot ei îl suspectează de o gravă boală psihică?)
Citeste mai mult si comenteaza pe MedLive.ro
