Volumul de povestiri „Lampa cu caciula“, aparut in aceasta saptamana la Editura Polirom, mi-a dat ocazia sa-l descos pe Florin Lazarescu in legatura cu literatura, cu blogul sau, cu activitatea sa de scenarist si cu deprinderile sale burgheze. Povestirea „Lampa cu caciula” a fost transpusa de Radu Jude intr-un scurtmetraj care a obtinut numeroase premii internationale (cel mai prestigios e trofeul Sundance), scrie Catalin Sturza pe blogul sau.

Florin a mai lucrat, pana la inceputul acestui an, ca scenarist in echipa „Animal Planet Show“.

Volumul tau aparut acum la Polirom, „Lampa cu caciula”, contine povestirea cu acelasi titlu dupa care ai adaptat scenariul pentru scurtmetrajul lui Radu Jude. Acesta a fost premiat la Sundance si in multe alte parti. Care e povestea acestei povestiri - de la faza de idée la cea de film?

Pai, povestea e foarte lunga. Incerc s-o spun pe scurt. N-as exagera mult daca zic ca a inceput o data cu primul televizor cu lampi pe care l-au cumparat ai mei, in acelasi an cu nasterea mea. Adevarata epopee a inceput insa cand televizorul, pe cand am implinit noi (eu si el) vreo sapte-opt ani, a prins sa se strice - intai o data pe an, apoi de doua ori, apoi de patru-cinci-sase ori. Il caram impreuna cu tata la un atelier de reparatii care se afla la vreo opt kilometri de satul nostru.

In 2000, mi-am amintit cat de mult a insemnat acel televizor pentru detensionarea vietii noastre de pe vremea comunismului si am scris o poveste despre asta. In 2004 am facut un scenariu pentru un concurs HBO bazat pe povestire. Am obtinut finantare de la CNC, in vara lui 2005, dupa ce am fost respinsi o tura, in 2004. Radu a turnat filmul in 2006, dupa care acesta a inceput sa se bucure de succes international - vreme de vreun an, au curs si cate trei-patru trofee pe luna pentru el.

• „Cred ca viata sta sub semnul unei tragi-comedii”

Fragmentele pe care le-am vazut pe blog, ca si cele de pe site-ul editurii Polirom, sunt toate despre copilarie, tratata intr-o nota vesela, jucausa. Scurtmetrajul lui Radu Jude mi s-a parut mai degraba intunescos si cumva trist. Tine aceasta transformare de trecerea de la un mediu la altul, de la literatura la film?

Sub aparenta tonului jucaus, in tot ceea ce scriu eu imi propun sa abordez lucruri serioase, uneori chiar grave. Nu cred ca viata poate sta sub semnul fie al tragicului, fie al comicului, ci, suprapus, sub cel al unei tragi-comedii. Radu a observat asta in povestea mea si mi se pare ca a traspuns-o foarte bine in film. Am prezentat scurtmetrajul la cateva festivaluri si am vazut cu ochii mei reactia pe care ne-o doream din partea publicului: oamenii au si ras in anumite momente, au resimtit si atmosfera apasatoare din poveste. Evident, putem discuta doua zile si tot nu terminam despre limbajele diferite film-literatura, desi nu cred ca e locul aici.

De unde ai aceste imagini despre copilaria la tara, pe care le-ai folosit in povesti? De ce ai ales pentru acest volum tema copilariei?

Dupa mine, povestirile din volum nu au ca tema copilaria. Sau nu doar copilaria, ci aceeasi supratema din cele doua romane ale mele publicate pana acum: o anume buimaceala a individului, specifica oricarei varste, in fata propriei existente - totdeauna improvizeaza cu naivitate, tragi-comic, solutii de supravietuire. Nu scriu la intamplare, ci urmaresc sa prind in literatura mea aceasta senzatie. In „Ce se stie despre ursul panda” am un protagonist buimac in varsta de vreo 20 de ani, in „Trimisul nostru special”, altul de vreo 35. Ok, se poate spune ca in „Lampa…” m-am intors cumva in copilarie. Am simtit ca aveam niste conturi de incheiat cu asta si cu lumea stranie, pe cale de disparitie, in care m-am nascut, pentru a putea uita linistit si a inainta in varsta.

Copilul care apare in povestirile mele e de cele mai multe ori doar un martor al lumii oamenilor mari din jur. De exemplu, in „Titanicul“, protagonista e o femeie in varsta, alcoolica, care asteapta sa i se intoarca fiul de la puscarie. In „Nea Mihai si tovarasul Dumnezeu“, personajul central e un paznic de iaz. In „Amintirile mele din al doilea razboi mondial” toate personajele, trecute prin ochii copilului, sunt oameni care au trait pe propria piele un razboi adevarat. Chiar si in povestirea „Lampa cu caciula”, dupa mine, personajul cheie e tatal, nu copilul. In fine, sa n-o lungesc prea mult: in nici un caz nu intentionez in cartea asta sa relatez nostalgic copilaria mea. Mai toate personajele din jurul copilului (cu care ma identific uneori, fara insa a pune insa semnul egal) sunt mature si de cele mai multe ori ele ocupa rolul principal.

• „Blogul meu e de fapt clasicul jurnal de scriitor”

In timp, ai postat cateva fragmente din acest volum pe blog. Ce influenta a avut in scierea acestor povestiri blogul (daca a avut vreuna)?

Pe blog sunt uneori postate niste insemnari, schite de la care am pornit ca sa scriu povestirile. Cum blogul meu e de fapt clasicul jurnal de scriitor, cu singura diferenta ca e postat pe net si nu sta intr-un sertar, era firesc sa ma folosesc de unele idei notate de mine acolo de-a lungul timpului. Cam la asta se reduce influenta: la legatura dintre un jurnalul unui scriitor si literatura lui. Exista, dar e mica si aproape irelevanta.

Ai publica materialele tale de pe blog intr-un volum separat? Crezi ca ele ar avea valoare, ca atare, de literatura? (te-am mai intrebat asta si acum vreun an, intr-un interviu la Cultura.net).

Stiu ca jurnalul meu e foarte citit, mult mai citit chiar si decat literatura mea. E limpede ca, zilnic, intre 50 si 200 de oameni nu citesc dintr-o carte de Florin Lazarescu, asa cum se intampla din anul 2003 cu blogul/jurnalul meu. Poate ca asta o fi avand vreo valoare, dar e un lucru la care o sa ma gandesc mai serios la batranete. si in nici un caz tot jurnalul care, adunat intr-o carte, chiar si in clipa de fata ar trece de 500 de pagini.

Citeste continuarea si comenteaza peblogul lui Catalin Sturza.