Pe 9 noiembrie a avut loc la Teatrul India de la Roma premiera spectacolului „Soţii” (Gli Sposi), despre viaţa cuplului Ceauşescu, adaptată de regizorii italieni Daniele Timpano și Elvira Frosini, după piesa originală în limba franceză „Les Epoux” de David Lescot. În cele patru zile de programare, spectacolul a fost sold – out, iar principalele ziare din Peninsulă au dedicat piesei recenzii măgulitoare. Hotnews.ro a stat de vorbă cu cei doi protagonişti, Daniele Timpano şi Elvira Frosini, care a interpretat-o pe Elena Ceauşescu. Apoi, am consemnat câteva păreri din partea unui public special: trei elevi şi o profesoară de la un liceu clasic din Roma, care au asistat la spectacol în cadrul unui proiect ministerial.
- NOTA: Pentru mulţi intelectuali italieni de stânga, Nicolae Ceauşescu a fost un politician exemplar, „aproape o icoană a progresiştilor occidentali”, cum îl numea Antonio Ferrari, ziaristul de la Corriere della Sera care, în 1984, l-a intervievat în exclusivitate. Acelaşi ziarist, întrebat după ani de zile care a fost cel mai ruşinos moment profesional din cariera sa, a făcut referire exact la acea întâlnire cu Ceauşescu.
- Despre dictator se vorbeşte încă în Italia. Un vechi documentar marca RAI, avându-l ca protagonist pe dictatorul român a fost difuzat acum două luni la televiziunea de stat italiană, în versiune integrală. De fapt, este vorba de un reportaj elogios, care îl prezintă pe Ceauşescu şi pe soţia sa ca un cuplu grijuliu, care a adus România pe o adevărată cale a progresului.
Cuplul devine un personaj unic, însetat de putere
Protagoniştii spectacolului sunt cei doi soţi: Elena şi Nicolae Ceauşescu. Viaţa lor este reconstruită, pas cu pas, din momentul copilăriei şi până la execuţia lor.
În circa 60 de minute, se reparcurg în ritm alert evenimentele care au marcat România din perioada interbelică până în 1989. Pe fundal, cu ajutorul muzicii şi prin vocea celor doi protagonişti, sunt punctate reperele istorice. La început, vocea Mariei Tănase aminteşte de farmecul „Micului Paris” interbelic, locul unde se formează personalităţile celor doi. Elena Ceaușescu este prezentată drept o farmacistă semianalfabetă, iar el e un tânăr avid de putere care provine dintr-o familie săracă şi numeroasă, cu un tată beţiv. Piesa arată că ei nu au convingeri politice clare. De fapt, nu au nicio convingere politică şi ajung să devină membri ai unui partid fără substanţă şi, aparent, fără viitor. Evenimentele istorice îi aduc însă pe cei doi din ce în ce mai aproape unul de altul şi, încet, încet, împreună, până în fruntea aparatului de partid.
Pe scenă se conturează o Românie necomunistă, dată pe mâna unor amatori care au ştiut să-şi însuşească rapid tonul demagogic şi să înveţe propaganda marxistă.
„Le fil rouge” al spectacolului este raportul strâns între cei doi, care devin un personaj unic. Elena este „creierul” cuplului, Nicolae este braţul care execută. La început, Nicolae e nesigur pe sine, nu reuşeşte să vorbească din cauza bălbăielii, are ticuri nervoase. Elena este cea care, extrem de lucidă cu privire la mecanismele puterii, îl împinge din spate, îl motivează, îl manipulează.
Cei doi sunt complementari: afinitatea dintre protagonişti se simte la fiecare gest, la fiecare privire. Ea este o Lady Macbeth modernă: măgulitoare cu soţiile adversarilor politici, mimând tandreţea, dar lipsită de pasiune chiar şi atunci când îşi sărută soţul. Ştie că puţină libertate poate păcăli poporul şi devine o impecabilă Rafaella Carra’ care dansează faimosul hit italian „Tuca Tuca”, bineînţeles în versiune românească, fixând publicul cu ochi necruţători. Apoi, odată ajunsă la putere, devine isterică atunci când e convinsă că preşedintele Franţei nu îi acordă toată atenţia cuvenită şi paranoică în invidia ei faţă de Eva Peron.
Un moment crucial e marcat de vizita în Coreea de Nord. Aici, Nicolae Ceauşescu îşi arată cu adevărat cruzimea ascunsă, ambiţia de a deveni un „conducător absolut” al unei societăţi cu voinţa nimicită, „milioane de mâini care aplaudă într-un singur ritm”.
„Se aude tot, se ştie tot”
Într-o succesiune rapidă, ne apropiem de deznodământul cunoscut de toţi. Într-un moment de respiro înainte de final, cei doi stau şi citesc bancuri despre ei înşişi. Un râs sau mai degrabă un rânjet grotesc: „se ştie cine le-a scris, se aude şi se ştie tot”.
Ceauşescu e în faţa mulţimii, rosteşte binecunoscutul său discurs final - „Alo, alo! Staţi la locurile voastre!”. Apoi urmează fuga în elicopter, spre Târgovişte, câteva replici din proces, asemenea unei transcrieri impersonale şi execuţia. După câteva secunde de întuneric, pe scenă sunt proiectate imagini ţipătoare ale unei societăţi occidentalizate, un mall cu tineri îmbrăcaţi „la modă” din Bucureşti, pe notele unui cunoscut hit românesc.
- „Suntem foarte mulţumiţi de cum a fost primit spectacolul, mai ales că, în Italia, puţini ştiu detalii despre istoria României în general, şi despre Ceauşescu, în special. Noi înşine, când am început să studiem spectacolul, aveam o idee vagă despre acea perioadă, între cele două epoci. Credeam că în România era socialismul real, ca să-l numim aşa, că era Ceauşescu, alungat de la putere, care a avut un sfârşit tragic. Ce ştiam, era de prin documentarele difuzate la televizor”, ne spune Daniele Timpano.
Hotnews.ro: Cum aţi avut ideea de a face un spectacol despre cei doi?
„Am intrat în contact cu textul original, al lui David Lescot”, ne răspunde Elvira Frosini. Pe autor îl cunoşteam deja. Am citit textul şi interesul nostru a crescut. Noi, în ceea ce facem, ne ocupăm des de istorie, pentru că, tratând argumente de istorie – care nu este expusă întotdeauna într-o forma obiectivă, noi interpretăm prezentul”. „Este viziunea noastră, plecând de la elemente care ne-au marcat trecutul, într-un fel sau altul”, adaugă Daniele Timpano. „Între noi şi evenimentele expuse sunt două nivele de distanţă, faptele respective sunt văzute de autorul francez, iar apoi intervine şi o viziune italiană, deci o perspectivă dublă, occidentală” .
„Pe de altă parte, ne-a plăcut scenariul şi cele două personaje, care sunt construite într-o manieră ironică, grotescă. Ritmul este unul alert, noi l-am adaptat din punct de vedere al regiei”.
Hotnews.ro: Care sunt noutăţile aduse prin regie şi interpretare, faţă de textul original?
„Am lucrat o parte din text împreună cu David Lescot, în decembrie 2017, în cadrul unui laborator teatral. Aşa am pregătit o primă versiune, păstrând ritmul. Ceea ce am făcut în mod principal a fost să scurtăm textul francez, cam la 60%. Piesa originală e structurată în diferite tablouri, cadre, fiecare cu titlul său. Noi am legat totul într-un flux continuu, pentru a păstra un ritm alert. Am ţinut cont de anumite sugestii, influenţate de documentare despre viaţa cuplului. Locul şi timpul sunt sugerate de scenografie şi de momentele muzicale alese pentru fiecare moment povestit”.
„E adevărat, e ca o cursă către un deznodământ tragic, o fugă din care nu lipsesc momente comice”, „ca o pâlnie spre care totul curge cu viteză”, precizează Elvira Frosini.
Hotnews.ro: Sunteţi doi autori, doi actori, parteneri şi în viaţa reală. Vă recunoaşteţi în cuplul pe care îl interpretaţi?
„Da!” – răspunde (râzând) Elvira Frosini.
Daniele Timpano: „Cei doi sunt cunoscuţi pentru mostruozităţile pe care le-au făcut, pentru cum au distrus o ţară. Dar sunt descrişi şi ca un cuplu normal, cum ar putea fi orice cuplu, cu propriile tabieturi”.
Hotnews.ro: Cum aţi studiat personajele, pentru a reuşi să vă identificaţi cu cei doi?
Elvira Frosini: „A fost, desigur, o muncă în spatele cortinei, în special de sedimentare. Am studiat documente istorice, documentare. Dar noi căutăm să găsim o anumită caracteristică a unui personaj, nu să „imităm” bine. Unele gesturi au fost reelaborate”.
Daniele Timpano: „Da, abstractizate...În cazul meu, de exemplu, am încercat să imit gura lui Ceauşescu, cu buze mai pline, sau mişcarea sacadată a braţului în timpul discursului.”
Hotnews.ro: Ce mesaj are piesa?
Daniele Timpano: „Am încercat să problematizăm acele momente, să oferim o lectură post 1989. Avem imaginea, nu întotdeauna veridică, a unui Occident triumfător faţă de un comunism care nu mai există nicăieri – nici măcar în China. În legătură cu anumite episoade ale istoriei recente, asistăm la o damnatio memoriae (condamnare la uitare, n.red). Prin urmare, am încercat să ridicăm câteva semne de întrebare, legate de sfârşitul a ceea ce fost numit „socialismului real”, chiar în raport cu diferite tipuri de nostalgie”.
Hotnews.ro: Publicul dumneavoastră e mai degrabă de dreapta, sau de de stânga?
Elvira Frosini: „E mixt, e un public care diferă de la o zonă la alta a Italiei, de vârste diferite, cu viziuni şi nivel cultural diferit”.
Daniele Timpano: „În piesă se vede o faţă a socialismului interpretată, în mai multe straturi. La un moment dat, noi doi ridicăm pumnul înschis, un gest de luptă, atunci chiar trăim emoţional acea clipă tumultoasă. Apoi totul devine un kitsch grotesc, un dans isteric, un infantilism delirant la putere. E o luptă; în Italia poate mai există speranţa că poate exista un socialism ideal.
Deci noi avem înăuntru un conflict: între speranţa că poate ar exista o formă a stângii care poate merge într-o altă direcţie decât cea a dictaturii, a unui regim autoritar, represiv, a unui stat controlat de poliţie, însă vedem că realitatea a fost alta, că s-a ajuns acolo unde s-a ajuns.
Hotnews.ro: În lumea actuală, aţi vedea două personaje politice care se aseamănă cu cei doi?
Timpano: „Ar fi prea uşor să îl amintesc pe Trump, după cum se îmbracă, însă nu se compară. Pe atunci, existau politicieni, precum exponenţii de la Democraţia Creştină din Italia, care măcar păstrau o aparenţă. Acea imagine, aparenţă, de austeritate, demnitate, nu o mai au politicienii de azi! În Italia, doar preşedintele mai are o imagine instituţională, serioasă, nicidecum miniştri precum Salvini sau Di Maio!
Însă, când se vorbeşte de trecut, se vorbeşte de prezent, cum e cazul autoreprezentării în politică. Cei doi Ceauşescu, la început, se ceartă, spun cât erau de săraci şi ignoranţi. Însă când ajung la putere, tonul se schimbă, trecutul e expus în conferinţă de presă, cosmetizat. La fel discursul politic populist, foarte actual azi, cum ar fi discursul lui Ceauşescu din piesă despre datoria publică. Mecanismele puterii sunt aceleaşi.
HotNews.ro: Ar putea ajunge la putere în Italia un cuplu asemănător?
Nu, (râd) să sperăm că nu!
HotNews.ro: Un salut în limba română?
Nu ştiu dacă pronunţ bine: „Trăiască...România!”
Impresiile unui public format din elevi şi profesori de la Liceul Immanuel Kant (Roma)
Mattia, 17 ani: „Piesa mi-a plăcut mult, figura cea mai puternică este a Elenei Ceauşescu, care dă impresia că dirijează, controlează totul, inclusiv pe Nicolae. Dar au un sfârşit teribil: după un trai în case de lux, ajung să moară împuşcaţi lângă un zid. Înainte de a vedea piesa, tot ce ştiam despre acea perioadă era că a suferit şi a murit multă lume, dar nu ştiam detalii. E o ocazie să învăţăm ceva nou. Scena care mi-a plăcut cel mai mult a fost atunci când Elena îi dicta lui Ceauşescu ce să spună, iar el executa. Există şi o interpretare modernă, situaţii similare se mai pot găsi azi în Coreea de Nord sau în ţări unde încă mai sunt regime totalitare”.
Riccardo, 16 ani: „O piesă care m-a cucerit, am reuşit să intru în atmosfera acelei epoci. E şi o poveste de dragoste, dar e în planul doi, în timp ce în prim plan e situaţia României din acei ani, politică, economică. Actorii sunt foarte buni. Eu de acum încolo cred că mi-l voi imaginea pe Ceauşescu în interpretarea lui Daniele Timpano. Ritmul e alert, dinamic şi potrivit chiar şi pentru un public tânăr. A fost doar un moment de linişte absolută, care mie mi-a plăcut mult, e simbolic (executarea generalului Antonescu şi ultimele cuvinte ale sale, n.red.) O moarte eroică, după care pare că totul se schimbă. Mesajul este că trebuie să învăţăm din trecut, în aşa fel încât istoria să nu se mai repete”.
Raluca, 16 ani, născută la Galaţi şi crescută în Italia: „A fost o surpriză pentru mine să venim cu clasa, să vedem o poveste legată de ţara mea. Am văzut cum era înainte, acum, când merg în România, e totul diferit, modern şi e greu să crezi că în urmă cu nici cu 30 de ani, situaţia era atât de diferită, cum ar fi faptul că era puţin de mâncare. E ceea ce îmi povestesc părinţii mei, că aşteptau la rând, de sărbători, pentru câteva portocale şi puţină ciocolată, totul se dădea raţionat. Ceauşescu şi soţia locuiau în palate cu aur, iar românii nu aveau lumină.
Prof. Claudia Caccio (Liceul Clasic Immanuel Kant): „Am adus elevii de la liceul nostru să vadă spectacolul, pentru că argumentul e important şi pentru că îi cunosc de ani de zile pe cei doi actori. Ştiu că sunt foarte buni, abordează tematici actuale şi au un raport direct cu spectatorii, reuşesc să-i ducă în universul lor. Scena care mi-a plăcut cel mai mult a fost când s-au aprins luminile roşii pe scenă şi a început declinul. A fost o experienţă feroce pentru România, dar au mai existat alte ţări cu o istorie similară, de dictatură, de demagogie”.
0
0
