”Nu sunt pregătită. Iertați-mă.” sunt cuvintele cu care Anna amână decizia crucială pe care urma să o ia.
”Nu sunt pregătit. Nu încă…” au fost cuvintele care mi-au venit reflex pe limbă după ce am văzut prima dată, alături de câțiva prieteni, ”Ida”, filmul lui Pawel Pawlikowski și mi-a venit rândul să-mi spun părerea. Am avut revelația că nu am făcut decât să văd filmul, că m-am lăsat în totalitate captiv unei frumuseți a imaginii duse la perfecțiune și că am înregistrat, fără să le fi putut decoda, mesaje care mi-au indus un acut sentiment de tensiune. De neliniște. A trecut o vreme până când am simțit că pot să mă întâlnesc din nou cu filmul lui Pawlikovski. Și să cred chiar că am să împărtășesc și altora câteva gânduri despre ”Ida”.
Ghilimelele nu încadrează titlul filmului. Ida nu este numele personajului central al filmului – este doar identitatea de împrumut pe care acesta o adoptă pentru un scurt pasaj de timp. Timpul în care Anna, sora pregătită să depună în câteva zile ”Jurământul de castitate, de calicie și de supunere”, joacă rolul evreicei Ida. În realitatea filmului, între Anna și Ida Lebenstein orice apropiere este forțată și lipsită de conținut. Paradoxal, chiar dacă este vorba de unul și același om! Pe care viața, în grozăvia ei, și Dumnezeu, în tăcerea lui, l-au despicat din cap până în picioare, despărțindu-l ireversibil în două făpturi. Toată filozofia discursului artistic a lui Pawel Pawlikowski rezidă în convingerea că nimic din materialitatea și imaterialitatea omului nu poate rezista mutilărilor produse de un fatum potrivnic și că nu există cale de salvare, de supraviețuire și de regenerare, nici măcar sub zorile unei sorți ce pare mai blândă.
Noblețea sufletească a stareței abației unde a crescut din fragedă copilărie îi conferă sorei Anna șansa să cunoască un membru al familiei în care s-a născut. Singurul care mai este în viață. Anna nu dorește întâlnirea; nu o frământă nicio întrebare legat de identitatea ei: s-a încredințat pe parcursul anilor crezului în Dumnezeu și trăiește într-o deplină armonie cu El. Întâlnirea are, totuși, loc: Wanda Gruz, sora mamei ei, fostă o temută ”procuror de stat” în anii ’50: ”Wanda cea roșie” față în față cu Ida Lebenstein, numele primit de Anna la naștere. ”Călugărița evreică”, de azi. Nici un cuvânt, nicio tresărie la aflarea originii iudaice. Părinții ei, Roza și Haim Lebenstein, au fost omorâți, nu se știe cum, și, la fel ca și despre ceilalți evrei care le-au împărtășit soarta, nu se știe dacă au fost îngropați în pădure sau zac pe fundul lacului. Alte întrebări par să nu-și mai aibă rostul. Întâlnirea dintre cele două se termină. Se despart. Anna, imperturbabilă, așteaptă autobuzul cu care se va întoarce la mănăstire…
Wanda vine după ea. Îi propune să meargă împreună, să afle cum au murit și unde este groapa în care zace familia lor. Anna acceptă, chiar avertizată de pericolul revelației că: ”Dumnezeu nu există”. O călătorie inițiatică în care vor descoperi orori ale Holocaustului, cu accente ce țin inconfundabil de Polonia. Țara în care s-au organizat pogromuri și după terminarea războiului și în care evreii supraviețuitori ai lagărelor naziste au fost uciși, la întoarcerea acasă, de foștii prieteni din copilărie, de foștii colegi de școală, de ”vecinii” care nu vroiau să le mai restituie casele și pământurile cu care s-au împroprietărit după plecarea lor. Pawlikowski evidențiază cu o exemplară onestitate grozăviile petrecute. Țeasta copilului pe care Wanda l-a abandonat, ca să plece să lupte împotriva naziștilor; câteva oseminte ale părinților adunate de Ida într-o pătură, toate înhumate în părăginitul cimitir evreiesc din Lublin, pun capăt unui voiaj la capătul nopții. Ida a supraviețuit printr-o minune și a fost lăsată în grija preotului de cel care i-a ucis părinții; preotul a încredințat-o mănăstirii, Ida a devenit Anna.
Wanda petrece încă o noapte cu mințile înecate în alcool, cu un bărbat străin în pat. Dimineața își unge o felie de pâine cu unt, bea o cafea, aprinde o țigară, pune un disc. Apoi, purtată și eliberată de acordurile muzicii lui Mozart își ia zborul pe fereastră spre o lume în care speră, probabil, să uite și să-și regăsească liniștea.
Anna revine la mânăstire. Va depune jurământul.
Este momentul în care mă blochez și nu pot să merg mai departe alături de Pawel Pawlikowski. Mă simt înșelat și mă revolt: ”Nu s-a întâmplat nimic?! Fata asta neștiutoare până azi nu a înțeles nimic din ce a aflat?!”
Anna se oprește din pregătirile pentru ce trebuia să urmeze: ”Nu sunt pregătită. Iertați-mă.” Da, asta așteptam să aud! Nu puteam să accept ideea că o fată tânără, curată și nevinovată poate rămâne surdă și oarbă în fața ororilor care au năvălit asupra ei. Nu putea merge mai departe ca și cum nu știa nimic din ce s-a întâmplat.
Într-adevăr, Anna nu era pregătită. A reținut îndemnul Wandei să nu se retragă din viața pământească înainte de a cunoaște păcatul cărnii, altfel s-ar sacrifica degeaba călugărindu-se. Se întoarce în oraș, la hotelul unde a stat cu Wanda, și se lasă abandonată în brațele unui tânăr și agreabil saxofonist. El nu vrea ca Anna să fie doar o aventură de o noapte. Îi propune o viață împreună. Un câine. Un soț. Un copil. O casă. După fiecare ofertă, Anna pune una și aceeași întrebare: ”Și după aceea?”. Nu primește răspunsul care să o satisfacă. Dimineața se suie în autobuz și pleacă spre mănăstire, locul în care va trăi până la sfârșitul vieții și care îi dă un răspuns la fundamentala întrebare: ”Și după aceea?”.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
