Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Carte BOR si regimurile politice din secolul XX

de Gelu Sabau     Medievalia.ro
Luni, 15 octombrie 2012, 13:09 Actualitate | Cultură


Gelu Sabau
Foto: Medievalia.ro

Ce a modelat relația dintre Biserica Ortodoxă Română și regimurile politice pe care acestea le-a întâlnit de-a lungul secolului XX? În ce fel a fost dezvoltată această vecinătate, adesea complicată și neștiută. În 2007 a părut pe piața editorială o carte care are puterea de a evidenția trăsăturile acestei întâlniri. A rămas la fel de neștiută precum obiectul pe care îl tratează.
Deși cu oarecare întârziere, mă bucur să prezint publicului o lucrare referitoare la relația dintre stat și biserică din România perioadei 1938-1948. Este vorba despre ”Relația stat biserică în perioada 1938-1948. Cazul Bisericii Ortodoxe Romane”, Costel Coaja, Editura Princeps, Iași.

Apărută în 2007, cartea a fost trecută cu vederea în toată această perioadă. La o căutare rapidă pe internet nu apare nici o referință critică. Probabil din cauza faptului că editura care a publicat-o este una relativ necunoscută, iar autorul, cel mai probabil este tânăr și, deși dă dovadă de profesionalism, nu are încă un „nume”. Pe scurt, e vorba de o chestiune de „promovare”.

Voi enumera însă mai jos motivele care m-au făcut să mă opresc totuși asupra acestei cărți. În primul rând este vorba de o lucrare istorică, impecabilă din punct de vedere profesional. Autorul se folosește de o amplă documentație care, pe lângă lucrările de specialitate și referințele la presa sau la cărțile vremii, face frecvente trimiteri la documente din arhive, neaccesibile marelui public. Este vorba de Arhivele Statului din București și Iași, Arhivele Mitropoliei Moldovei, și Arhiva Melchidesec Ștefănescu de la Biblioteca Centrală Universitară din Iași. Din păcate, după spusele autorului, accesul la documentele din Arhiva Sfântului Sinod i-a fost refuzat. Acestea ar fi rotunjit fără îndoială baza documentară a lucrării.

Relevante mi se par de asemenea și tema propusă pentru cercetare și perioada aleasă. Nu cu mult timp în urmă, cunoscutul istoric Lucian Boia publica la Editura Humanitas o lucrare despre atitudinea intelectualilor față de puterea politică între anii 1930 – 1950[1]. Istoricul român motiva decupajul temporal propus prin faptul că în această perioadă relativ scurtă, de numai 20 de ani, în România s-au perindat nu mai puțin de șapte regimuri politice, diferite radical ca orientare politică și ideologică. Din acest punct de vedere, cartea de față este similară lucrării lui Lucian Boia. Deși perioada aleasă pentru analiză este mai scurtă, doar 10 ani, ea este totuși perioada cea mai tumultuoasă a istoriei românilor din secolul XX. Dacă Lucian Boia discută despre atitudinea intelectualilor față de puterea politică, autorul lucrării de față alege să studieze raportarea ierarhiei ecleziastice și a intelectualilor ortodocși față de aceeași putere. Subiectul este fără îndoială unul mult mai sensibil și mai delicat. Poate și de aceea, după spusele autorului, lucrările pe această temă sunt încă relativ puține, iar majoritatea abordărilor caută fie să disculpe în totalitate ierarhia bisericească, fie să o acuze fără rest pentru felul în care s-a raportat la evenimentele politice din epocă. Considerăm totuși că astfel de abordări, deși explicabile date fiind importanța și miza subiectului, nu contribuie prea mult la o reală înțelegere și asumare a propriului trecut. Iar din acest punct de vedere trebuie să apreciem încă o dată felul în care autorul alege să procedeze. Abținându-se pe cât posibil de la aprecieri sau critici personale, autorul își susține fiecare afirmație prin trimiteri la diverse declarații, documente sau afirmații din epocă, astfel încât, ipotezele propuse sunt practic imposibil de contrazis.

Pentru a înțelege felul în care Biserica Ortodoxă Română s-a raportat la succesivele schimbări de regimuri politice, trebuie să avem în vedere modalitatea în care biserica se raportează principial la puterea politică. Este vorba în acest caz de moștenirea bizantină a principiului „simfoniei”, care presupune colaborarea reciprocă între stat și biserică, în avantajul ambilor parteneri. În principiu biserica trebuie să se supună legilor statului, iar statul să țină cont în legiuirile sale de învățăturile morale ale bisericii. De asemenea, ierarhii bisericii invocă frecvent un pasaj din apostolul Pavel, referitor la „stăpânirile cele înalte”, pasaj care confirmă că orice putere politică vine de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, atitudinea principială a Bisericii este una de acceptare necritică a puterii politice și de colaborare cu puterea.

Perioada istorică avută în vedere începe cu anul 1938, an în care regele Carol al II-lea instaurează regimul de dictatură personală, numind în fruntea guvernului pe Patriarhul de la acea dată Miron Cristea. Gestul este privit cu simpatie de membrii Bisericii Ortodoxe, în primul rând pentru că se consideră că Biserica își recapătă în acest fel locul privilegiat pe care îl merită în societatea românească. Unii autori din epocă văd în gestul regelui o încercare de reînnodare cu Tradiția, având în vedere că înainte de epoca modernă mitropolitul era locțiitorul domnitorului, luându-i locul în situații de criză. Statutul privilegiat al BOR se traduce prin păstrarea sintagmei de „Biserică dominantă” în Constituția lui Carol și prin adoptarea unei legislații religioase care va interzice celelalte culte precum și prozelitismul religios – cu toate că în Constituție exista un articol referitor la garantarea libertății de conștiință. Altfel spus, Biserica capătă monopol legal asupra conștiințelor credincioșilor.

După abdicarea lui Carol, în 1940, puterea este preluată de Ion Antonescu care, împreună cu legionarii, va instaura pentru scurt timp Statul Național Legionar. Situația Bisericii devine acum una delicată, dacă avem în vedere dedicația cu care aceasta a servit regimul carlist și faptul că regele a devenit la un moment dat prigonitorul legionarilor. Și atitudinea reprezentanților bisericii față de Mișcarea Legionară a fost una ambiguă și reținută. Cu toate că unii preoți au fost persecutați în timpul regelui din cauza aderării lor la principiile legionare, Biserica se ferește să ia atitudine, considerând că aceasta este o problemă ce privește factorul politic. Antonescu este și el parțial nemulțumit de atitudinea ierarhilor Bisericii. Chiar dacă face referiri în discursurile sale la „credința străbună” pentru a-și legitima puterea, nu ezită să adreseze critici conducerii Bisericii. Mareșalul vorbește deschis despre lipsa de moralitate a unora dintre preoți, despre faptul că unii dintre ei fac parte din loji masonice și că nu se implică activ în combaterea prozelitismului neo-protestant. După unele afirmații, I. Antonescu ar fi intenționat și o reformă mai amplă a Bisericii, însă acest lucru nu s-a produs din cauza evenimentelor politice ce au urmat.

Iar primul dintre acestea, în ordine cronologică, a fost înlăturarea legionarilor de la guvernare, în urma încercării acestora de a prelua puterea în iarna lui 1941. Biserica a fost afectată de acest eveniment, din cauză că mulți preoți, membri sau simpatizanți legionari, au fost implicați activ în desfășurarea rebeliunii. Drept consecință mai mult de 400 de clerici vor fi arestați, dintre care aproximativ 20% vor primi condamnări. Prestigiul Bisericii este și el afectat. Credincioșii îi acuză pe preoți că au părăsit altarul pentru politică, iar în unele sate refuză să intre în biserici până când acestea nu vor fi sfințite din nou. Biserica refuză din nou să ia o atitudine tranșantă față de aceste evenimente, iar la acuzele de vinovăție, tot mai prezente în presă, răspunde că acest lucru s-a întâmplat în principal din cauză că de la 1864 Biserica nu mai are control asupra educației preoților, aceștia fiind educați în școli ce aparțin statului. Deci mediul laic este în principiu vinovat pentru comportamentul necorespunzător al multor preoți.

Urmează intrarea României în război, alături de Germania lui Hitler, împotriva Uniunii Sovietice. În discursul către națiune, Antonescu își motivează acțiunea făcând apel la dorința de reîntregire a țării și la misiunea cruciată pe care românii o au împotriva bolșevismului ateu. Noua desfășurare a evenimentelor e primită cu entuziasm de membrii ierarhiei bisericești, discursul Patriarhului Nicodim Munteanu fiind inspirat din cel al lui Antonescu. Dacă până acum biserica făcea distincție între „războiul de apărare”, care este unul legitim, și „războiul de agresiune”, care este unul ilegitim, acum înalții ierarhi vor vorbi despre „războaie drepte” și „războaie nedrepte”. Războaiele drepte sunt cele în fruntea cărora „stă însuși Dumnezeu” (Patriarh N. Munteanu). Războiul împotriva rușilor este unul drept, deoarece are ca misiune înfrângerea bolșevicilor și reîncreștinarea teritoriilor din răsărit. Este deci un război drept pentru că este un război sfânt.

Doar că acest elan cruciat al românilor va fi brusc oprit după 23 august 1944, când armata română este practic învinsă, iar mareșalul Antonescu pierde puterea în urma loviturii de palat a regelui Mihai. În România va începe perioada de tranziție spre comunism, definitiv instalat o dată cu instaurarea Republicii Populare Române în 1948. Deși o parte din clericii ortodocși se vor opune noii tendințe de comunizare a societății românești, ierarhia bisericii se va acomoda relativ ușor cu  noua realitate politică. Are loc o delimitare de regimul antonescian („Dictatura este străină de sufletul și firea poporului român” – Patriarh N. Munteanu) și se încearcă adaptarea la noul limbaj politic. Războiul împotriva Rusiei comuniste, susținut cu entuziasm înainte, este justificat acum prin faptul că țara se afla sub ocupație hitleristă. Dacă în perioada interbelică comunismul era văzut de biserică ca o încarnare modernă a Antihristului, acum se încearcă demonstrarea compatibilității dintre creștinism și noua democrație populară. Astfel, într-o serie de reviste tutelate de Biserică, apar afirmații de genul: „Constituția lui Stalin e inspirată de Sfânta Scriptură…” (Maria Lungu), „Hristos a propovăduit sindicalizarea tuturor oamenilor…” (Pr. Haralambie Rovența) sau 1 mai, pe lângă că e sărbătoarea muncii, e și „sărbătoarea reînnoirii solemne a legăturii dintre Isus și muncitorime” (Ioan Opriș). În concluzie, se urmărește a se demonstra că idealurile comuniste, precum desființarea exploatării, progresul științific sau pacea în lume coincid pe deplin cu idealurile moralei creștine.


Citeste tot articolul pe Medievalia.ro








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1215 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by