Sperand intr-o crestere de popularitate, taranistii au schimbat numele partidului. Cresterea n-a aparut, partidul ramanand undeva la nivelul lui unu la suta in sondaje, adica mai jos chiar decat marja de eroare. Ceea ce dovedeste inca o data ca nu conteaza numele, ci prestatia.

Mai mult, partidul nu numai ca n-a castigat pe seama "popularitatii" noii denumiri, asa cum se spera, dar a provocat si nemultumirea unui larg segment de membri si simpatizanti, pentru care PNTCD n-a fost doar un partid, ci o stare de spirit.

Partidul care si-a legat numele de faurirea Romaniei Mari si care, sapte decenii mai tarziu, i-a pus "sula in coaste" lui Iliescu spre a permite democratizarea vietii politice in dauna monopolului comunistilor deghizati in fesenisti nu mai exista. El a fost inlocuit de PPCD.

Din pacate, desi beneficiaza de structuri solide in teritoriu si de personalitati remarcabile, precum si de sprijinul manifest al popularilor europeni, deruta in partid persista. Asta si din pricina unor personaje mai mult sau mai putin controversate care, in loc sa se concentreze pe relansarea formatiunii, nu fac decat sa tulbure apele.

Un loc aparte il ocupa fostul presedinte Constantinescu, principalul responsabil de ramanerea taranistilor in afara Parlamentului. Nici acum Constantinescu nu este capabil sa-si asume barbateste greselile si sa incerce sa repare macar o parte din raul facut crestin-democratilor care l-au propulsat in fotoliul de la Cotroceni.

Dincolo de aceasta realitate cruda, partidul pare sa fi ajuns, in sfarsit, la un anume echilibru dupa fuziunea cu URR si dupa asimilarea unor felii din AP. Premisele relansarii exista.

Noua echipa are insa o misiune extrem de dificila, pentru ca lunga perioada de sfasieri interne a facut ca o mare parte din electorat sa-si piarda interesul pentru crestin-democrati si sa spere ca ruptura de comunism, de mentalitatile si suprematia structurilor nomenclaturisto-securiste va putea fi facuta de altcineva. Adica de Basescu si de Alianta.

Chiar daca Basescu este social-democrat, iar Alianta o combinatie ciudata de social-democratie si liberalism, valorile pe care le-au promovat si in campanie, si dupa castigarea alegerilor sunt mult mai apropiate, ca esenta, celor ale popularilor europeni, adica ale crestin-democratilor de la noi.

Aceasta glisare a sperantei explica de ce intr-o tara cu un puternic segment de electorat crestin-democrat, singurul partid crestin-democrat veritabil are abia unu la suta.

Desi se vehiculase varianta transformarii Aliantei intr-un partid popular, care, prin unificare cu taranistii, sa aduca o minima concordanta intre denumirile si esenta formatiunilor, pe de-o parte, dar si intre partide si electoratul atasat acelorasi valori, pe de alta parte, aceasta nu pare sa mai fie de actualitate.

Drept pentru care PPCD, cel putin deocamdata, are dificila sarcina de a incerca sa revina in prim-planul politicii prin forte proprii. Poate ca este mai bine asa, desi cursa tinde a fi una contracronometru. Integrarea Romaniei in Uniunea Europeana bate la usa, iar popularii europeni incep sa fie nerabdatori.

Nerabdarea lor produce frisoane si in alte partide, care incearca schimbari bruste la fata doar-doar vor accede in marea (si bogata) familie a popularilor europeni. PRM a facut o astfel de miscare, dar aceasta a fost perceputa mai mult ca o alta farsa de prost-gust, decat ca o incercare sincera de reformare. Sunt si alti amatori care pregatesc mutari minutioase.

Important este ca PPCD, chiar asa minuscul, este singurul recunoscut de popularii europeni. Are si gir european, si structuri, si personalitati, si potential electoral, dar n-are procente. Pentru ele va trebui sa inceapa o lupta serioasa. Revenirea este grea, dar este posibila...