Presedintele Basescu a cerut romanilor sa nu mai dea spaga, cu incepere de miercuri, 28 septembrie 2005, ora 00.00. Romanii vor continua sa dea spaga si sa ia spaga. Datele si orele fixe nu au trecere in istoria romanilor.

Priviti deplasarea lenta, aproape amicala, de la hipnoza fanariota la integrarea europeana. Prins intre ele, comunismul a iesit din istorie fara a intemeia ceva anume. Mai degraba mijlocitor decit dictator, comunismul a trait drama unei brigazi de propaganda sabotata din sala. O reusita mai veche si infinit mai durabila hotarise, deja, felul de viata al romanilor.

Pe alte continente, de pilda, intre Berlin, Praga si Viena, domnesc, dogmatic, convietuirea si binele comun. Spatiul istoric romanesc e dominat, de la primul fanariot la cel mai recent secretar de stat, de legea anarhiei obstesti. Dezordinea si neincrederea, cele doua lectii cu care romanii incheie primii 128 de ani de viata suverana, au fost si sint problema principala.

Nimic nu-i leaga mai bine pe romani decit acest sentiment negativ. Astfel traita, viata seamana cu o competitie de clanuri paralele si aliante pe termen scurt.

Cine stie sa dea cui stie sa primeasca are succes. Cine stie sa ceara cui poate sau nu poate sa dea are puterea. Acest joc de schimb pe circuite personale desfiinteaza orice sansa de existenta comuna. El are loc in limitele statului, iar asta inseamna ca statul e condamnat la starea de decor si la functia de adapost.

Raporturile dintre practicantii acestui joc sint fluide, dar au greutatea unei lespezi. Simplul fapt ca jetonul de joc e, astazi, o suta de mii de euro si era, ieri, o jumatate de porc, nu spune nimic esential. Coruptia, de care vorbim pina la plictis, e, mereu, traducerea economica a raporturilor de baza impuse de cele doua constante ale vietii de grup romanesti: dezordinea si neincrederea.

Tot de acolo vine si faimosul umor romanesc, de care sintem mindri, fara a intelege cit de mult ne separa glumele si cit de siret ne ajuta ele sa evitam sarcinile grave.

„Romani, incetati spaga!" e tipic Basescu. Apelul Presedintelui are ceva memorabil si impracticabil. Fiind Presedintele peste Romania oficiala, Traian Basescu ar fi facut bine sa se ocupe de romanii care iau mita, nu de cei care imping plicul in buzunarul robei de magistrat sau in contul companiei sotiei soferului deputatului ales de poporul care si plateste.

Presedintele crede ca avem de-a face cu doi parteneri egali: cel care da si cel care ia. Nu e asa. Cel care ia e mai tare. El are puterea de a refuza sa isi faca datoria, iar acest santaj e, pina la urma, decisiv. Presedintele s-a indepartat romantic, naiv si declarativ de realitatea feudala, conservata in inima vietii sociale dezordonate a romanilor.

Cu toate acestea, Presedintele a atins nervul slab al societatii romanesti. Vorbind de lipsa de incredere a romanilor si injurind precis termenii in care a fost pregatita integrarea europeana, el a ramas, in continuare, singurul politician roman competent in ale natiei sale.

In fond, Basescu a trecut de la gospodarescul si utopicul „Sa traiti bine!" la o formula mult mai interesata de reparare a viitorului: „Sa traiti impreuna!". Presedintele a deplins lipsa de mindrie si nesiguranta romanilor.

Apoi, a respins falsul organizat de o clasa politica ce a stabilit ca integrarea europeana e o chestiune de la birocratie europeana la birocratie romana, in care societatea nu trebuie sa-si bage nasul. In spatele acestor doua forme de inadecvare se afla una si aceeasi spaima de stabilitate. In felul sau marunt si laborios, omul de rind nu crede in lumea din care face parte.

In felul ei abuziv si corupt, clasa politica crede numai in lumea pe care o conduce.

In ambele cazuri, spaima de schimbare impinge la coruptie, la nerabdarea imbogatirii imediate si la fuga de binele comun. Sentimentul romanesc al nesigurantei de sine e o descoperire trista. Clasa politica a aminat prea mult aceasta discutie. Discursul Presedintelui Basescu a fost salutar, dar nu suficient.

Coruptia nu se sperie de tirade, iar negativismul romanesc poate fi dezarmat doar prin efortul unei clase politice luminate.