O cunosc mai toti oradenii. De la tancii care se zgaiesc cat e ziulica de lunga la micile seminte galbui care explodeaza pe jeratic intr-o imaculata inflorescenta comestibila, la oamenii in toata firea care, nostalgici, mai cumpara cate-o punga de floricele.

De trei decenii incoace, salciile de pe faleza Crisului au imbatrinit impreuna cu tanti Rozalia.

La 70 de ani trudeste zi de zi, pentru un dram de paine. Pe ploaie, pe frig, pe arsita verii. La varsta la care ar trebui sa fie inconjurata de nepoti, femeia e pe strada, de dimineata pana seara. Saracia crunta nu a impins-o insa la cersit. Munceste. Vinde popcorn mai mult pentru a-i trece vremea. Castigul e infim in comparatie cu banii cheltuiti pe medicamente.

Popcorn de Bihor

In parcul Libertatii, la capatul pasarelei pietonale de peste Cris, o batranica pare ca se odihneste pe o banca. De fapt lucreaza. Vinde popcorn. E imbracata in alb, cu parul nins si o palarie de soare ii ascunde ridurile adanci de pe frunte.

Priveste spre trecatorii care grabiti se perinda prin fata ei. Incearca sa dea de o fata cunoscuta, dar nimeni nu o baga in seama. Unii o stiu, dar numai din vedere. S-au obisnuit sa o vada aproape in fiecare zi, la capatul pasarelei.

Nimeni insa nu-i stie insa povestea, nimeni nu-i cunoaste viata grea. Langa ea, o masinarie veche de peste 30 de ani unde se coc floricelele de porumb.

Cocis Rozalia isi castiga existenta cum stie mai bine. „Am inceput aceasta mica afacere cu multi ani in urma, prin 1975", isi aduce aminte batranica. „Fusesem vanzatoare timp de opt ani la un magazin din Stei. Am renuntat la serviciu pentru ca era greu la naveta.

Neavand nici un alt venit, l-am ajutat pe sotul meu sa vanda floricele de porumb", povesteste Tanti Rozalia.

Pentru o lunga perioada de vreme au fost cei mai fericiti oameni din lume. Sotii Cocis puteau fi vazuti de dimineata pana seara impreuna pe Pietonala, cu masina de cocosei dupa ei. „Intai am vandut floricele pe Centru. Trecea multa lume si se oprea sa cumpere un pachetel. Au fost vremuri frumoase...

Pacat ca au trecut asa de repede. Sotul meu s-a imbolnavit foarte rau si a trebuit sa-l ingrijesc. Un timp nu am mai iesit la vanzare. Dupa cativa ani de suferinta, m-a lasat singura", spune tanti Rozalia cu lacrimi in ochi.

Femeia a fost nevoita sa isi castige singura existenta. „Barbatul mi-a murit si am ramas singura. Nu stiam ce sa fac. Singuratatea din casa era cel mai greu de indurat. M-am hotarat cu greu sa ies la vanzare, dar nu aveam incotro.

Neavand bani ca sa ma intretin, am continuat afacerea sotului meu. Din 1988 am vandut cocosi de porumb, dar nu in acelasi loc, pentru ca erau prea multe amintiri. M-am mutat cu taraba langa Pasarela", zice femeia.

„N-am crezut ca voi ajunge aici!"

Cocis Rozalia, se trezeste cu noaptea-n cap ca sa prajeasca cocosi. „Ii pregatesc acasa, pe aragaz" spune Tanti rozalia. „Cand uleiul e incins, iau ciurul. Daca porumbul e bun, termin de prajit destul de repede. Nu stiu eu sa ii fac la aparate de astea moderne.

Nici nu am bani de asemenea lucruri", continua ea. Dupa ce ii sareaza, femeia ii aseaza intr-o punga si porneste spre parc. Masina si-o lasa la unul din chioscuri, fiind prea greu de transportat zilnic. „Nu ma mai tin puterile ca altadata. O las peste noapte la o bodega.

Vin pe strada mai devreme pentru ca atunci merg copiii la scoala. Ei mai cumpara din cand in cand cate un pachetel". Porumbul il cumpara de le un barbat, cu 30.000 de lei kilogramul. Ia tot cate cinci kile o data, pentru ca numai de atat ii ajung banii.

Batranica a ajuns sa fie un personaj specific al parcului. Cand se intampla sa lipseasca, femeile de la chioscurile din jur, ii observa lipsa. In ultimul timp nu mai poate iesi zilnic pe strada. „Iarna nu mai ies din casa. Mi-e frig si frica sa nu-mi rup oasele pe gheata.

Este de lucru si in casa: spal, fac curatenie. Daca eu nu-mi fac, nu face altcineva in locul meu. Vin in parc cand e vremea buna, mai mult ca sa nu stau acasa", zice ea.

Afacerea femeii nu e atat de rentabila pe cat pare la prima vedere. Vine in parc pentru a vedea lumea, fiindca acasa nu are pe nimeni. Nu are cu cine vorbi. „Am avut frati si surori. Toti au murit. Am ramas a nimanui. Acu’ patru ani am cazut bolnava la pat.

Mi-a paralizat toata partea dreapta si nu am avut pe nimeni care sa stea langa patul meu. Mi-am revenit, dar am niste dureri groaznice, mai ales cand se schimba vremea. Sufar de Parkinson si de atatea alte boli, pe care numai batranetea le mai stie. M-am dat in ingrijire si am ramas fara casa.

Numai eu stiu ce viata grea duc. N-am crezut ca voi ajunge vreodata in situatia aceasta", zice ea, cu privirea in pamant.

Tanti Rozalia are o pensie de veteran de razboi de 500.000 de lei pe luna. Insa nNumai medicamentele o costa un milion si ceva. „Mai scot niste bani din vanzarea floricelelor, o nimica toata. Daca fac 500 de mii pe luna, sunt fericita. Mananc paine cu untura, slanina si ceapa.

Isi mai fac unii oameni mila cu mine, dar mie mi-e rusine sa iau. Ma multumesc numai cu ce am eu", declara batranica.

Un copil cere o punga de floricele. Tanti Rozalia ii intinde cornetul prin cu varf. Fiecare bob expandat e particica din sufletul ei. In care a adunat destule, cat pentru trei vieti de om.