Parasita de familie, o pensionara isi duce zilele traind sub cerul liber impartindu-si necazurile si bucuriile cu cainii de cartier

Mai toti oradenii o cunosc. O vad azi intr-o parte a orasului, maine in alta. Nu e niciodata singura. Zgomotul rotilor de carucior si larma cainilor infometati vestesc aparitia ei.

E o batranica de 60 de ani. Candva a avut o familie si multi prieteni. Acum nu-i mai are. De fapt nu mai are pe nimeni. Doar cainii i-au ramas aproape. Cu ei isi trece multele necazuri si rarele bucurii. Cu ei isi imparte si putina hrana. Doar maidanezii o mai ajuta si o inteleg.

Si tot ei au salvat-o de la pieire, incalzind-o in noptile reci petrecute in beciuri parasite ori sub conducte. Si-a inceput viata printre straini. Parasita de familie, lasata pe drumuri, a ajuns in grija statului, la orfelinat. Pe drumuri e si acum, cand e la sfarsitul zilelor. O viata plina de amar si chinuri.

Pe drumuri

Szederjesi Klara bate drumurile orasului de dimineata pana seara. Nicicand nu are liniste. O bantuie imaginile din trecut. Isi aminteste de surorile ei, care foarte rar o mai cauta, de cei trei copii care au parasit-o, de prietenii care au uitat-o, de … Amintiri chinuitoare.

„Am fost cinci surori”, povesteste Klara. „Mama nu putea sa ne creasca pe toate. Erau vremuri grele si foamete mare. Pe mine m-a dat la un orfelinat. Am crescut singura. Mi-era asa de dor de familie, incat, intr-o zi am fugit de la leaganul de copii”, spune femeia privindu-si picioarele desculte.

Dar acasa nu a asteptat-o nimeni. Singura printre straini, femeia a incercat sa-si intemeieze o familie. S-a casatorit in judetul Mures si a avut trei copii. Dar nici acolo nu si-a gasit fericirea. „Soacra-mea nu ma putea suporta. Ma certam des cu barbatu-meu din cauza ei.

Mancam bataie aproape in fiecare zi. Pentru copii am indurat cativa ani. Pana in ziua cand am fugit de la el...”. Calvarul casatoriei a fost punctat si de o tragedie, in urma careia a pierdut doi copii. „Ramasese insarcinata”, spune femeia.

„Sotul a venit acasa beat si m-a batut pana cand am avut hemoragie. Moasa din sat a venit sa vada ce am patit. Mi-a spus sa nu ma ridic cateva zile din pat. Dar nu era nimeni care sa-mi faca treaba. Cand m-am ridicat am avortat unul dintre copii. Moasa m-a dus la spital ca sa ma curete.

Doctorul mi-a spus ca si al doilea copil murise. Abia atunci am aflat ca trebuia sa am gemeni”.

Cu patul in spate

Acum 20 de ani, s-a intors in orasul natal, Oradea, chiar daca stia ca o data plecata din Mures, nu isi va mai putea vedea copilasii. „In Mures aveam tot ce imi trebuia. Eu ma ocupam de gospodarie, de gradina si de animale. De cand ma stiu am iubit animalele.

Acolo cresteam porci, iepuri, gaini, gaste. Cred ca de asta nu mi-e frica sa umblu cu atatia caini dupa mine”, continua Klara. Si-a cautat un serviciu, iar din banii economisiti si-a cumparat o garsoniera, unde mai tarziu a locuit cu fiul ei mai mic, care a venit si el la Oradea.

S-a recasatorit de doua ori, dar nu a avut mai mult noroc nici cu barbatii din urma. „Nu mai am incredere in barbati. Nici nu vreau sa mai aud de ei. Cainii sunt mai credinciosi decat o suta de barbati”, zice femeia.

Povestea cu cainii a inceput in urma cu multi ani. La scurt timp dupa ce s-a mutat in garsoniera, Klara a gasit un pui de maidanez, o catelusa frumoasa. A crescut-o ca pe propriul copil, iar mai tarziu aceasta a avut pui. „Nu am vrut sa-i dau la nimeni. I-am crescut cum am putut.

Cei zece caini pe care ii am acum, sunt urmasii catelei de atunci”, explica ea. Din cauza unor probleme financiare si a cainilor pe care-i crestea si-a pierdut garsoniera si a ajuns iar pe drumuri. „Mi-am adunat toate lucrurile de pret intr-un carucior si am plecat cu fiul meu si cainii la o ferma agricola.

Dupa o zi de munca, noaptea ne adaposteam la aceeasi ferma, de langa Oradea. A fost bine pana au venit sa doarma acolo niste tigani. Ei credeau ca am in carucior cine stie ce avere si m-au atacat de cateva ori. Erau in stare sa-mi vanda caruciorul la fier vechi.

Nu am mai suportat si am plecat cu caruciorul si cainii. Numai fiul meu a ramas la ferma”.

„Cainii sunt tot ce mai am!”

De peste cinci ani, batrana locuieste pe strada. Deasupra caruciorului a improvizat un pat de fier. Sub el se afla un dulap cu hainele primite de la oamenii care-si fac mila de ea. Tot sub pat, femeia tine si mancarea.

Klara marturiseste ca prefera sa stea pe drumuri, decat sa se desparta de ceata de maidanezi care o urmeaza ca si pe o mama. „Cainii sunt copiii mei. Vorbesc cu ei toata ziua. Poate lumea crede ca-s nebuna, dar nu e adevarat. Animalele ma asculta si parca vorbesc si ele cu mine”.

Femeia sustine ca se intelege mai bine cu animalele, decat cu semenii ei. Nu o data a fost dispretuita si injosita de oameni. “Nu inteleg de ce oamenii sunt asa de rai. Ma privesc de sus, de parca eu nu sunt tot om.

Nu se gandesc ca pot ajunge la fel ca mine intr-o zi? Ca viata e asa de ciudata, incat nu stii ce intorsaturi ia si poti ajunge in situatii pe care nici macar nu le-ai visat?”. Femeia nu are nici un venit. A muncit la viata ei, dar nu s-a gandit niciodata ca va avea nevoie de o pensie la batranete.

Dar e optimista. “Nu-mi fac griji pentru nimic” spune Klara. „Dumnezeu ma ajuta in fiecare zi. Mie imi ajunge o bucata de paine si un pahar cu apa. Pentru caini imi fac mai multe probleme. Dar pana la urma totul se rezolva si avem de mancare si eu si cainii”, mai zice aceasta.

Unii oameni milosi o mai ajuta cu bani sau cu mancare. “Banii pe care ii primesc ii cheltui tot pe mancare, dar mai mult pentru catei. Cainii sunt tot ce mi-a ramas. Eu le dau de mancare, iar ei ma apara de oamenii rai”.

Viata de hoinar

Klara a avut parte de multe intamplari in viata de hoinar. “Lumea crede ca mi-am pierdut mintile si ca nu mai stiu nici sa socotesc. Vanzatoarele ma insala si nu-mi dau tot restul de bani. Mi-e rusine mie de rusinea lor, cand vad ca ma fura pe fata. Nu le spun nimic, ci plec.

Nu ies bine din magazin, ca ele sprayaza dupa mine. Altii ma scuipa si-mi vorbesc urat”, spune ea necajita.

Femeia nu a mai facut o baie ca tot omul de vreo trei ani. “Nu am unde sa fac baie. Nu stiu nici sa inot, dar de cate ori drumul ma duce pe malul Crisului, ma spal cum pot mai bine”. Nici cu imbracamintea nu o duce prea bine. Femeia are un singur rand de haine subtiri si unul de iarna.

In anotimpul rece e cel mai greu pentru ea sa stea afara. “Iarna e foarte frig. Am incercat sa merg la conducte, pe Vladimirescu, dar acolo locurile erau deja impartite. Zilele trec cum trec, dar noptile e mai greu. Cand a fost mai frig, am dormit la Ferma 8, dar nu tot timpul, de frica tiganilor”.

Pana la iarna femeia continua sa aiba grija de cainii ei. “Am doi caini tare batrani si bolnavi. Abia mai pot manca. Le bag eu in gura. Un altul e pe moarte, ca mi l-a otravit cineva. Cei mici sunt foarte dragalasi si jucausi. Nu le-am pus inca nici nume.

Pe ei o sa-i dau cuiva la toamna, ca sa nu sufere de frig cu mine. O sa le puna cineva un nume…”, mai spune femeia, strangand dragastos la piept unul dintre simpaticii catei. Un suflet de om napastuit pentru care viata a insemnat doar un sir interminabil de necazuri.