Situat pe malul Streiului, Sacel era - si este in continuare - unul din satele cele mai bogate din zona. Ca in mai toate satele romanesti, si de aici tinerii au plecat si au mai ramas, in general, numai persoanele in varsta. Batranii asteapta sfarsitul de saptamana cu speranta ca vor fi vizitati de copii sau de nepoti.

Mirajul Occidentului

Pentru multi varstinici din Strei-Sacel, denumirea exacta a satului, asteptarea este zadarnica. Copiii lor sunt plecati la munca in stainatate. Acest lucru este vizibil si dupa casele noi sau renovate din ultima vreme. Totusi, batranii ar fi preferat sa-i aiba pe tineri in preajma. "Cine sa mai lucreze pamantul? Eu is batran si nu mai pot. Degeaba am copiii dusi in Spania.

Trimit ei bani, dar daca nu-mi lucru eu peticul de gradina, parca nu mi-e bine", spune un octogenar cu nostalgie. Ne plimbam prin sat. Ca orice buni gospodari, si cei din Sacel erau ocupati cu lucrul campului. Ici-colo mai zareai cate o persoana sub 60 de ani. "Eu nu am nici un venit. Mai aveam doi ani pana la pensie, cand am fost trimisa in somaj. De angajat nu ma angajeaza nimeni.

Mai primesc bani de la copii, care sunt la munca prin strainatate", se confeseaza o femeie trecuta de prima tinerete. Zarim o masina cu numar strain si incercam sa aflam cine este proprietarul. Un vecin ne lamureste unde il putem gasi pe proprietarul autoturismului. Ajungem la locul indicat si gasim doua femei, care cladeau o claie de lucerna.

Surpriza de pe Magura

Cele doua femei lucrau intr-o zona numita de localnici "La Magura". Erau mama si fiica, Maria si Elisabeta Podraszky. "De mai bine de cinci ani lucrez in Italia, ca infirmiera. Am fost asistenta medicala aici, dar necazurile m-au impins sa plec din tara. Am divortat, am ramas cu doi copii si, in plus, mi-am pierdut si serviciul", ne spune Elisabeta Podrasyky, o femeie trecuta de 40 de ani.

Are concediu si a venit in tara pentru a-si ajuta mama, vaduva de aproape opt ani. Copiii, destul de mari acum, au ramas in Italia, deoarece au inceput scoala. Este constienta ca mama ei, in varsta de aproape 80 de ani, nu este in putere, cum era pe vremuri, si ca nici nu are pe altcineva sa o ajute.

Tanti Maria se baga si ea in vorba: "Cand traia Virgil, barbatu-meu, Dumnezeu sa-l odihneasca, era mult mai bine. Avea cine lucra pamantul, era si fata aici, aveam si nepotii, ce mai, era mai bine. Amu', de cand am ramas singura, tare mi-i greu. Am penzie de la colectiva si ceva dupa Virgil, da-i putin. Noroc cu fata, ca-mi mai trimite cate ceva".

Din vorba in vorba, am aflat ceea ce multi stiau deja, ca nici in Vest nu umbla cainii cu covrigi in coada, trebuie sa lucrezi mult, pe salarii "pentru emigranti", cum spune Elisabeta Podraszky, dar, cu putina chibzuinta, te descurci si ii mai poti ajuta si pe cei ramasi acasa. Si tot asa am aflat ca in urma cu aprope douazeci de ani, familia Podraszky a fost in centrul atentiei.

"Era bietul Virgil la sapa, aici, la Magura. Si cum tot lucra el, da cu sapa in ceva. Ma striga si imi arata un vas de lut. Scormonim in pamant, cu mainile, cu grija sa nu stricam ceva, si scoatem vasul. Era putin ciobit, dar inauntru am gasit 25 de cocosei de aur. Va dati seama ca am intepenit atunci. In viata mea nu mai vazusem asa ceva", povesteste batrana.

Gradina sapata cu ajutorul Securitatii

A urmat o noapte grea pentru familia Podraszky. "Era pe vremea lui Ceausescu si, sincer, ne era frica. La un moment dat ne-am gandit sa le ducem inapoi de unde le-am gasit si sa ne facem ca nu stim nimic. Nici asa nu era bine. Nu se luminase bine de ziua si am rugat un cunoscut sa ne duca la muzeu, la Deva", spune fiica. Monedele de aur si vasul au ajuns cu bine la Muzeul Judetean.

Specialistii de aici le-au studiat, au realizat ca sunt valoroase si au anuntat Militia, cum se proceda in acele vremuri. Fiecare a dat cate o declaratie si au fost lasati sa plece. Dar pe fir a intrat si Securitatea. "Stateam noi linistiti intr-o seara si ne trezim cu trei barbati in curte. Am inteles ca erau securisti. S-or dus intr-o camera cu barbatu-meu si or plecat dupa vreo doua ceasuri.

Nu stiu ce i-or fi zis, dar tare speriat o fost bietul de el", spune batrana. Au mai urmat diverse vizite, invitatii pe la Militie ori Securitate, declaratii peste declaratii si mult, foarte mult stres. "O imbatranit Virgil atunci cu zece ani", completeaza Maria Podraszky. S-au facut apoi diverse sapaturi in zona descoperirii. Au fost si specialisti, dar si "baietii cu ochi albastri".

"Se vedea ca erau cu adevarat specialisti, lucrau cu mare grija. Ceilalti, amestecati printre cei de la muzeu, sapau ca la santuri. Dar gradina asa bine sapata ca in acel an nu am avut niciodata", spune cu umor Elisabeta Podraszky. In fine, lucrurile s-au lamurit si familia a fost recompensata cu un cal si cu un tractor, lucru mare pentru acele vremuri.

"Intotdeauna noi am fost oameni cinstiti. Tot ce avem am facut numai prin munca noastra. Nu am avut norocul altora sa avem parte de ceva nemuncit de noi", ne mai povesteste batrana. Astfel calul, primit drept recompensa pentru predarea intacta a comorii la muzeu, a murit la scurt timp dupa aceea, din motive necunoscute. "L-am gasit fara suflare intr-o dimineata in grajd", spune Elisabeta.

Nici tractorul nu mai este in proprietatea familiei Podraszky. "L-am folosit catava vreme, dar, daca nu o fost cumparat din banii nostri, n-am avut hazna de el. Parca o fost un blestem. L-am vandut, dar banii pe care i-am luat s-or dus pe medicamente - ca se imbolnavise Virgil -, pe casa, ca ni s-o stricat ceva pe aici, si pe problemele fetei", povesteste batrana.

Acum toate au intrat in normal, iar Maria Podraszky isi doreste numai doua lucruri: sanatate si sa-si mai vada macar o data nepotii.