Într-o sferă publică europeană saturată de declarații fără consecințe, cea a președintelui Emmanuel Macron despre posibilitatea trimiterii de trupe în Ucraina are toate șansele să devină un reper important. Asta nu numai pentru că sparge un tabu, nu numai pentru că răspunde direct realității de pe front a înaintării trupelor ruse, ci mai ales pentru că semnalează constatarea eșecului strategiei de până acum, care a urmărit prioritar evitarea escaladării. Deci semnalează sau cel puțin încearcă să provoace o inflexiune a strategiei europenilor față de Rusia
La întrebarea despre eventualitatea trimiterii de trupe în Ucraina, evocată înainte de începutul conferinței de la Paris din 26 februarie de către primul-ministru slovac Robert Fico, Macron a răspuns că ”nu există un consens pentru a trimite de o manieră oficială și asumată trupe la sol, dar în dinamica situației, nimic nu trebuie exclus” și că ”Vom face tot ce trebuie făcut pentru ca Rusia să nu poată câștiga acest război”[1].
Mesajul nu a fost în primul rând către europeni, americani sau francezi, mesajul a fost direct către Moscova: nu excludem că vom fi nevoiți să sacrificăm soldați din țări UE pentru a opri înaintarea Armatei ruse.
Pentru că Franța e singura putere nucleară din UE, probabil că numai de la președintele francez putea veni acest mesaj astfel încât să fie luat în serios. Iar faptul că a fost luat în serios e demonstrat atât de reacția amenințătoare a Moscovei, cât și de corul de critici interne și externe. Marea majoritate acestor critici s-au adresat mai mult sau mai puțin demagogic populației, fie ca să o liniștească, fie să-i conteste pe cei care ar dori trimiterea efectivă de trupe la sol. Dar Macron, spunând că nu exclude trimiterea de trupe, nu a anunțat că cei 25.000 de soldați [2] pe care armata franceză se pare că i-ar putea mobiliza vor fi trimiși mâine sau poimâine. Ci că, în funcție de evoluția de pe teren, Rusia nu trebuie să fie sigură că europenii o să aștepte cu mâinile în sân ca Armata Ucrainei să fie decimată pentru a-și aștepta rândul.
Semnalul e deci că amânarea rău prevestitoare a ajutorului american pentru Ucraina, care a pus în evidență și promisiunile neonorate ale europenilor, nu trebuie să-i permită Rusiei să întrevadă o abandonare a Ucrainei de către aliații săi. Rusia nu trebuie să (mai) conteze pe dificultatea democrațiilor europene de a se mobiliza militar. Macron practic a spus că întreaga strategie de până acum, de a aștepta ca Rusia să crească intensitatea conflictului pentru a răspunde, se dovedește un eșec:
„Foarte mulți dintre cei care spun « Niciodată », « Niciodată » azi [Referindu-se la trimiterea de trupe în Ucraina] sunt cei care în trecut spuneau: « Niciodată tancuri, niciodată avioane, niciodată misile cu rază lungă de acțiune »„ [3]
Cu alte cuvinte, corul împăciuitorilor, la doi ani de la invazie, se dovedește că a cântat și cântă și acum fals. Schimbarea de strategie presupune ca, pe lângă evitarea unei escaladări necontrolate, să fie pus pe același nivel de importanță strategică imperativul evitării ca Rusia să câștige.
Dincolo de declarațiile de la sfârșitul conferinței de la Palatul Elysée, anturajul lui Macron a făcut cunoscut ziarului Le Monde (datat 29 februarie) că subiectul fusese invocat atât la întâlnirea sa cu președintele Ucrainei, când Zelensky a fost la Paris pe 16 februarie, cât și în convorbiri telefonice de pregătire a conferinței avute cu președintele Biden și cancelarul Scholz. În plus, o sursă preluată de Le Figaro a spus că Macron declarase celor prezenți la conferința de luni că :
„Nu putem să lăsăm Rusia să câștige. Un război nu se câștigă cu miliarde. Toate soluțiile trebuie luate în considerare. La momentul la care e acum războiul, trebuie să ne pregătim pentru toate opțiunile”[4]
Vrând să creeze un șoc, Macron chiar a zgâlțâit cocotierul, cei care au sărit ca arși dovedesc în mod spectaculos că nu e suficientă retorica solidarității cu Ucraina, că politicienii trebuie să asume și vești proaste și foarte proaste și că fără curajul elitei politice nu ne putem aștepta la probe de curaj nici măcar din partea elitei militare, ca să nu mai vorbim despre simpli cetățeni care nu vor să audă de război.
Câtă vreme, cum spune și Macron, „Rusia ne amenință securitatea colectivă”, prețul păcii este în mod evident asumarea unui raport de forțe cu cel care te amenință. Soluția diplomatică poate veni abia după ce inițiatorul agresiunii își face calculele și consideră că nu mai poate învinge pe calea armelor. Deocamdată semnele de slăbiciune ale Vestului și cele două „incertitudini strategice” de care a vorbit președintele Franței, referindu-se la rapiditatea cu care va fi votat în Camera Reprezentanților ajutorul pentru Ucraina și rezultatul alegerilor americane, trebuie compensate cu ceva. Esența este în mod evident necesitatea de a avea o capacitate de descurajare a Rusiei de a ataca state membre UE. Dar și, poate în primul rând, de a descuraja o acțiune împotriva Moldovei, despre care s-a vorbit explicit la conferința de la Paris, la mai puțin de două zile apărând și semnale publice referitoare la Transnistria.
E semnificativ că tocmai președintele Macron, cel care până în ultimul moment și chiar după acesta, a dorit să negocieze cu Putin, își dă acum seama că președintele rus nu este azi un partener de negociere și nu știe decât limbajul forței. Faptul că în trecut a spus că „Rusia nu trebuie umilită”[5] nu-l delegitimează, ci, din contra, îi pune în dificultate pe cei care, după acești doi ani, vin cu un discurs similar.
„Nu suntem în război cu poporul rus” a mai spus președintele Franței în aceeași intervenție din seara de 26 februarie, dar pentru prima dată a evocat nu numai obiectivul ca Rusia să nu câștige războiul, ci și necesitatea ca aceasta să fie învinsă: „Avem convingerea că înfrângerea Rusiei este indispensabilă pentru securitatea și stabilitatea Europei”.
Titlurile mari din presa europeană au dat impresia unei izolări a Franței pe acest subiect, dacă te uiți însă mai bine, vezi că în mai toate capitalele importante a fost invocat în ultimul timp riscul unei agresiuni a Rusiei împotriva unui stat NATO și necesitatea preîntâmpinării unui astfel de risc prin creșterea semnificativă a cheltuielilor de înarmare[6]. Disputa acum pare la nivelul comunicării, nu la nivelul unor decizii strategice care se iau în spatele unor conferințe ținute cu ușile închise, cum a fost și cea de la Paris.
Le Monde preia și o declarație a lui Yohann Michel, de la International Institute for Strategic Studies (Londra): „Trebuie acceptată o minimă posibilitate de intervenție și evitată multiplicarea liniilor roșii. În caz contrar, Rușii cred că au mână liberă”.
E clar că mult invocatul al treilea război mondial, contrar discursurilor detractorilor lui Macron, poate veni dacă Occidentul continuă să dea semne de slăbiciune, nu dacă se mobilizează în vederea unei posibile agresiuni și pentru a bloca acțiunile expansioniste și chiar genocidare ale Rusiei.
Nu trebuie deci să ne oprim la imaginile emoționale ale tinerilor care ar fi trimiși pe front, imagini deja evocate de amicii obiectivi ai Rusiei sau de către agenții săi involuntari. Trebuie să privim plaja de soluții care se deschide acum între, pe de o parte, tipul de ajutor limitat și amânat care a caracterizat strategia occidentală în acești primi doi ani de război, și, pe de altă parte, soluția extremă și foarte puțin probabilă, dar care trebuie pregătită, a trimiterii de trupe.
De unde și asumarea explicită de către Macron a unei „ambiguități strategige” care va permite aliaților Ucrainei să nu mai permită Rusiei anticiparea acțiunilor lor. Renunțarea la invocarea permanentă a unor linii roșii auto-impuse va permite și asumarea prezenței unor militari ai acestor aliați în Ucraina, pe baza acordurilor bilaterale de securitate care sunt semnate în această perioadă.
Acești militari sunt deja prezenți, nu ca trupe combatante, ci în calitate de consilieri militari, iar numărul lor va trebui să crească în măsura în care ajutorul în termeni de tehnologie militară devine mai important și mai ales în măsura în care formatorii militari ucrainieni se duc să se lupte pe front. Importantă este acum asumarea, azi doar implicită, a acestei situații de către Macron, mâine probabil va fi o asumare explicită a mai multor aliați ai Ucrainei. Această asumare e un semnal important către puterea de la Kremlin și în sprijinul unei Ucraine aflate acum în mare dificultate.
Reacția Kiev-ului a fost una evident pozitivă. Nu pentru că ar spera trupe combatante, ci tocmai pentru că terapia de șoc la nivel comunicațional are șanse să-i trezească și pe alții. Pentru un din consilier de la președinția Ucrainei, Mykhaïlo Podoliak, „Macron dovedește acum o profundă cunoaștere a riscurilor pentru Europa ale războiul din Ucraina”[7].
O conștientizare graduală a acestor riscuri, cuplată cu lipsa de limite a lui Putin, semnalată tragic și de uciderea lui Alexei Navalnîi, pare a că a dus la acest punct de inflexiune. După ce șocul inițial va trece, vom vedea dacă se va putea construi o poziție comună, probabil nu înainte de alegerile europene. _Citeste restul articolului pe Contributors.ro
