„Pentru a se spăla de sacrificarea oricărei libertăți publice sau personale, sclavul, în genunchi, visează să domine lumea.“[1]
Vorbind despre invadarea Cehoslovaciei de către armatele sovietice, Monica Lovinescu îl citează pe Marchizul de Custine, autorul vizionar al unor scrisori despre Rusia care au cutremurat la acea vreme întreaga Europă, și ale cărui cuvinte s-au auzit, într-un mod cu totul neașteptat, în 1968, chiar pe străzile Pragăi. Un ceh i s-a adresat unui soldat rus care, neștiind prea bine unde se află, scotea năucit capul prin turela tancului: „Sunteți sclavi la voi acasă și veniți să ne transformați și pe noi în sclavi.“[2]
Custine sesiza încă din secolul al XIX-lea felul în care despotismul neîntrerupt la care era supusă populația a dus la desfigurarea omului în Rusia. Oprimarea și lipsurile permanente au făcut ca în aceste suflete să fie ușor sădită „o ambiție imensă“ de a-și „excita tirania asupra alor națiuni.“ Iar când pe acest fond dominat de o adevărată „beție a sclaviei“ acționează mecanismele, ajunse aproape de perfecțiune, ale propagandei exersate în Rusia sovietică și post-sovietică, iată, mai bine de 100 de ani, dezumanizarea atinge proporții abisale.
Într-una dintre cele mai strălucitoare analize dedicate Rusiei actuale, Françoise Thom[3] arată cum rădăcinile putinismului de azi sunt adânc înfipte în perioada comunistă când, pe lângă ideologia comunistă, un agent important al dezumanizării l-a reprezentat influența devastatoare a „universului carceral“. Gulagul, ajuns în anii 1930 la dimensiuni uriașe și fiind cu neputință de administrat de către puterea sovietică, a fost lăsat în ghearele lumii interlope. Astfel „metastaza criminalității organizate“ s-a extins asupra întregului corp social. „Ca să supraviețuiești în lagăre trebuia să uiți de aproapele tău“. Ura – „față de celălalt și de sine“ – devine, așa cum spunea Șalamov, „sentimentul cel mai durabil dintre toate“. Dispare noțiunea de seamăn și este înlocuită „de ideea că omul e lup pentru om“. Dispare orice aspirație spre un bine comun, iar omul, „oscilând între depresie și agresivitate“, „incapabil de empatie“, devine pur și simplu amoral, prăbușindu-se în subsolul animalic al propriei specii.
Cum cel puțin unul din patru bărbați au trecut deja printr-o formă de detenție, deci prin acest malaxor antropologic, e limpede de ce tipul uman dominant în Rusia de azi este un amestec de homo sovieticus și delincvent. Putin, el însuși un hibrid de infractor și kaghebist, reprezintă chiar chintesența acestui tip uman a cărui agresivitate, hrănită din nenumărate frustrări, trebuie să-și inventeze un adversar. Iar adversarul nu poate fi decât cealaltă variantă umană, omul occidental, adică acea parte a umanității pe care el n-o poate înțelege, tocmai fiindcă îi „miroase“ altfel. Iar mirosul care îl înnebunește cel mai tare și stârnește prădătorul ce stă la pândă în el și nu doar în el, ci în toți cei care îl urmează orbește în acest război fratricid, este acela al libertății.
Mărturisirile unor ucraineni care povestesc cum rudele, sau chiar părinții lor din Rusia nu îi cred când le vorbesc despre atrocitățile pe care armata rusă le face în țara lor, în orașul lor, ba chiar pe strada lor, ni se par halucinante. Oare cum e cu putință una ca asta, ne întrebăm? Chiar atât de departe se poate merge cu manipularea? Da, adevărul e că s-a ajuns foarte departe pe acest drum. Iată încă un exemplu cel puțin la fel de cutremurător: după apelul armatei ucrainene către mamele soldaților ruși (niște copii, aproape) de a veni să-și recupereze fiii prizonieri, te-ai fi așteptat ca în Rusia să se revolte cel puțin 9000 de mame, sau soții, sau surori. Măcar atâtea mame câți fii au pierit în război. Ai fi crezut că vei auzi glasul Rahelei care „își plânge copiii și nu vrea să fie mângâiată“. Dar tăcerea este asurzitoare. Se aude, în schimb, doar foșnetul banilor: pentru fiecare soldat „căzut la datorie“ familia primește chiar din mâna celui care l-a trimis la moarte 7 milioane de ruble (58 000 de euro). Asta dacă regimul vrea să-l declare mort.
Dacă nici glasul sângelui nu mai este ascultat, cine ar mai putea crede că în Rusia mai poate fi trezit acum glasul revoltei care să producă o răsturnare din interior a acestui regim criminal? Veți spune că sunt proteste împotriva războiului în marile orașe, că intelectualii și artiștii demisionează, că se scriu petiții, că se mai aude încă vocea lui Navalnîi, singurul mare opozant al lui Putin. Da, dar toate acestea sunt manifestările unei minorități, într-adevăr deosebit de curajoase, care își riscă viața, dar care a devenit tot mai subțire, tot mai nesemnificativă numeric și tot mai ușor de zdrobit precum se vede. Rusia profundă este în realitate învinsă și înrăită. Iar visul de a cuceri lumea este consolarea abjectă pe care Putin o flutură dinaintea acestui popor îngenuncheat, frustrat și orbit de umilințele și suferințele pe care le-a îndurat secole de-a rândul și le mai îndură încă.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
