Să luăm exemplu gazului
România este un producator important de gaz în Uniunea Europeană, dar încă departe de marea ligă a exportatorilor (Rusia, Norvegia și Algeria). Pe de altă parte, un aspect critic este că România a devenit, în perioada 2009-2019, o țară din ce în ce mai dependentă de importurile de energie[1], și de importurile de gaz în special.
Totuși, dacă punem între paranteze factorul geopolitic, indiferent dacă importăm gazul din Statele Unite, Rusia sau Qatar, gazul va contribui la creșterea dependenței noastre de resurse externe și va afecta cu siguranță deficitul extern. De ce cred că deficitul va crește?
1) pentru că e oricând mai facil să imporți, într-o situație, decât să contruiești o capacitate (de producție, de stocare, de procesare), așa cum vorbim despre cartofii din Egipt sau pătrunjelul din Polonia;
2) pentru ca momentan nu avem nici un succes care poate fi folosit drept exemplu când vine vorba de o logică de intervenție anti-import, sau anti-deficit, sau de reducere a dependenței față de un produs care poate fi structural competitiv în România (programul Tomata);
3) Pentru că atunci când vorbim de SUA, Rusia, Norvegia, vorbim de companii care sunt supra-manageriate și supra-conduse (over-managed și over-led), cu consilii de administrație trans-naționale, bipartizate, capabile de replieri și poziționări tactice și strategice de 360 de grade. Indiferent de câți oameni profesioniști ar exista în companiile din România, aceștia n-o să poată face față unor consilii de administrație afectate de numiri temporare, interimate, administratori speciali, supravegheate de comisii speciale.
Mai mult, România nu are un ecosistem de companii care să atingă un nivel de excelență, cu campusuri de cercetare și dezvoltare, cu injecții de CO2. Momentan, în vara anului 2021, România nu ia parte la nicio inițiativă Europeană a hidrogenului (curat), deși pretinde că are în cărți un proiect transformativ gaz natural – hidrogen. Așadar, gazul rămâne o soluție nefastă pentru mediu, pentru finanțe și pentru geopolitică, pentru că de multe ori plătim o factură către o entitate care ne generează și costuri de securitate.
Mai mult, a face o strategie în jurul gazului este ca și cum am forța tranziția către 5G folosindu-ne de centrale și noduri telefonice. A deveni expert în energie verde, să spunem în micro-hidrocentrale, baterii sau în stocare (curată) de energie curată, înseamnă că am putea deveni cei mai buni în a stoca energia în apă, în aburi, am putea pompa apa înapoi în rezervoare atunci când energia e ieftină și gratis, noaptea de exemplu, și am putea-o exploata ziua.
Ce își dorește Uniunea este să devină referința tehnologică a economiei verzi, iar odată cu asta, să devina în mod indirect reglementatorul lumii, să standardizeze, să valideze, să exporte și să câștige pe seama acestei adaptări timpurii. Dacă pentru familiile politice verzi această adaptare timpurie este despre planetă, principii și supraviețuire, pentru centriști și dreapta subiectul este mai mult despre poziționare și oportunism economic în fața competiției globale. Cine n-ar vrea să conducă o nouă ordine financiară verde? Cine n-ar vrea să dețină curțile de arbitraj pentru ecocid? Sau să transforme o paradigmă a PIB-urilor, unde lumea vestică pierde, într-o numărătoare rasturnată a sustenabilității, dar favorabilă Europei?
Alte câteva argumente mai slabe împotriva gazului ar fi că România nu are un fond suveran precum cel al Norvegiei, un fond al viitorului. Acele venituri aduse la bugetul național se vor duce de cele mai multe ori în consum și, probabil, transformate la rândul lor în deficit extern, date fiind apetitul cetățenilor și radiografia proiectelor, în general din România, unde chiar și o investiție într-o creșă ajută la creșterea deficitului extern, pentru că de la caramizi și ferestre, până la tablete, softuri, mobilier și jucării, toate sunt importate. Tot datorită arhitecturii defectoase a intervențiilor fondurilor europene în România, unde responsabilitatea ne aparține în totalitate, pare că fondurile europene au devenit un banal birou de achiziții publice externe de bunuri și servicii.
Nu cred ca va trece mult timp până când unii vor semnala că fondurile europene în sine, cheltuite în România ca până acum, sunt indirect generatoare masive de deficit extern. Ce ar fi de făcut? O arhitectură de intervenții bazate pe injecții în venituri, pe intervenții centrate pe oameni, pe cercetare, pe slujbe cu venituri mari, nu pe armături și drumuri, țevi și industrii ale trecutului. Dar asta e o altă discuție.
România poate mai mult
Faptul că România propune într-un portofoliu de proiecte al unui fond cu ambiții de decarbonizare și digitalizare proiecte care sunt captive vechilor paradigme, nu ramâne decât să ne întristeze. Fiecare euro cheltuit pe o industrie a trecutului, ne va stoarce de alți 3 euro în viitor. Mai trist este faptul că România nu este un stat străin de energia curată, dimpotrivă, chiar are perfomanțe greu de întrecut la capitolul hidro și eolian. Un alt motiv de îngrijorare este faptul că România pariază împotriva tendințelor globale, exact când marile companii de petrol și gaze încearcă să se repoziționeze spre mase plastice și industrie chimică.
Ca o contrapartidă a gaz-ului, în PNRR, un program menit să transforme toți acești potențial consumatori de gaz – deci evident plătitori, în potențial prosumatori de electricitate – deci să-și rotunjească acele infime surse de venit din mediul rural, ar fi extraordinar. În felul acesta, acei săteni ar putea să-și încălzească casa cu electricitate (încălzire electrică în pardoseală, boilere electrice și alte cele), iar surplusul să-l introduca în rețea.
Imaginați-vă cum ar arăta satul românesc dacă în fiecare comună ar exista o cooperativă energetică? Unde foști plătitori de gaz ajung peste noapte producători de electricitate curată.
De ce s-a ales gazul? Probabil pentru că e cel mai simplu lucru complex de făcut. Domeniul este extrem de centralizat și de reglementat, există niște jucători mari care pot fi coordonați ușor pe filieră politică.
Prețul? Punem în balanță o coordonare și o implementare presupus mai simplă, dar cu o tehnologie a trecutului, care îi va face pe oamenii mai puțin autonomi (dacă putem vorbi de o autonomie a lemnelor de foc), captivi într-un sistem de facturi, care le va polua oricum vecinătatea.
Ce pierdem? Posibilitatea de a fi cei mai buni în viitor, dar cu un preț mare de coordonare descentralizată, de alfabetizare în domeniul micii gestiuni a multor oameni simpli. Cu toate acestea, cu o minte inteligentă, acest program de a face din fiecare casa din mediul rural o casă smart, mai degrabă decât o biată odaie conectată la gaz, ar putea fi copiat din experimente și programe de masă conduse de alte țări.
Deconectarea ideologică de centrul european și plantarea semințelor eurosceptice
Un ministru al României, provenit dintr-un partid al schimbării, insinuează că respingerea proiectelor din PNRR, care au componente intensive de carbon, precum autostrăzile și aducțiunile de gaz, sunt un fel de capriciu al lui Timmermans (Vicepreședinte al CE). Devine aproape rușinos cum același ministru folosește tehnici prin care îl creionează pe vice-președintele Comisiei drept un inamic ascuns al României, după modelul folosit de un alt partid împotriva lui Soros. Se evidențiază din nou această imagine a inamicului ascuns, poate și pentru a putea camufla cât mai ușor un posibil eșec de etapă.
În contra partidă, același partid al schimbării, are o mulțime de susținători și partizani în bula europeană din Brussels, oameni respectabili și cu minte ascuțită, care tac și nu reacționeză atunci când același ministru atacă preponderant tot ce implică Green Deal, Tranziția Energetică și alte intervenții modernizatoare. Tăcerea acestor oameni educați și profesioniști este cea mai deranjantă.
Altfel, dacă judecăm calitatea materialului (PNRR), așa cum apare în diferite surse neoficiale, găsim probele unor erori structurale, cum ar fi lipsa consultărilor, pare că întreg portofoliul este făcut de un privat către un privat, și că de fapt nu vorbim de bani europeni și de bani publici, inclusiv împrumuturi, dar și semne ale unor erori operaționale, cum ar fi greșeli la estimările de cost, fundamentare problematică și lipsa de articulare.
De ce se întâmpla lucrurile acestea?
- Ministrul este sabotat, probabil în interiorul ministerului și în afară, e părăsit de oamenii din sistem sau în conflict cu aceștia;
- Nu deține o echipă care să poată gestiona un asemenea document programator care să evite erorile de bază și să poată gestiona un minim peer-review al calității documentului (ca articulare și unitați de cost);
- Ministrul lucrează într-un black box, singur, fără să aibă încredere în cei din jur, iar atunci cantitatea excesivă de muncă face ca documentul să fie de o calitate indoielnică;
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
