7.500 de infectări cu COVID-19 sunt puse în Coreea de Sud pe seama pacientului nr. 31, o femeie în vârstă de 61 de ani care a participat cu semne vizibile de febră la serviciile religioase ale bisericii charismatice Shincheonji, în orașul Daegu. Adepții acestei mișcări care se revendică din învățăturile lui Iisus Hristos consideră boala drept un păcat, motiv pentru care au obligația de a se trata împreună cu ceilalți pentru a răspândi mesajul credinței lor cu orice preț.
În Italia decretul din 9 martie de instaurare a stării de urgență „Stai acasă!” prevede pentru zonele roșii suspendarea activităților religioase care presupun asocierea mai multor persoane, o limitare a libertății religioase neprevăzută de părinții fondatori ai Italiei postbelice în Constituția din anul 1947. Vaticanul a acceptat și a sprijinit aplicarea acestui decret. Lumea musulmană s-a conformat restricțiilor guvernamentale din țările arabe și din occident.
În România cultele religioase au fost printre primele organizații care au dat mesaje referitoare la beneficiul limitării socializării în cadrul lăcașurilor de cult. De la Patriarhul Daniel și Muftiul Iusuf Muurat, până la Cardinalul Lucian Mureșan și Președintele Aurel Vainer sau Viorel Iuga cu toții au îndemnat milioanele de credincioși să convertească timpul autoizolării în momente de reflecție și introspecție spirituală, îngrijindu-se în același timp de cei care nu se pot descurca singuri. Potrivit colegilor de la MAD Intelligence, start-up universitar de analiză de date publice, receptarea mesajelor cultelor religioase în mass-media pe subiectul COVID-19 a fost în proporție de 70% pozitivă, iar vârfurile de comunicare au fost reprezentate de Patriarhul Daniel și Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al BOR.
Responsabilitatea socială a Bisericii, o temă ocolită cu talent de mass-media nu doar în țara noastră, cât și în occident, este unul dintre elementele vitale într-o situație socială precară, așa cum este cea generată de pandemia actuală în care nu acțiunea statului este determinantă, ci mai degrabă capitalul social cu care este înzestrată o națiune.
În vreme ce cultele religioase își asumă gesturi firești de responsabilitate socială, partidele politice parlamentare par să fi abdicat de la misiunea lor esențială, aceea de a fi curele de transmisie între stat și societate. Deja de ani de zile, Parlamentul pare să se fi transformat într-o fabrică legislativă selectivă care lucrează nu în sensul reprezentării poporului, așa cum îl normează, de altfel, exigențele democrației liberale, ci eminamente ca un organism plebiscitar asupra deciziilor guvernului. Guvernul la rândul său a devenit un instrument de modelare și românizare a legislației europene asupra căreia se apleacă cu predilecție, uitând că suveranitatea în cadrul Uniunii Europene aparține în bună măsură tot națiunilor.
Într-o atmosferă de letargie democratică instaurată pe nesimțite deja de ani de zile și generată de deresponsabilizarea clasei politice în general, evenimentele politice din ultimele luni par să fie climaxul degenerării democratice. Politica autohtonă se reduce la calcule strategice de asocieri și disocieri electorale. Partidele investesc energie și resurse nelimitate în bătăliile electorale și prezență media, iar când ajung la guvernare se sustrag responsabilității exercitării puterii politice. Lanțul democratic clasic „candidez ca să guvernez, respectiv guvernez ca să candidez (n.n. ca să fiu reales)” se rupe în logica mioritică. Nici măcar bătrâna zisă englezească cu puternic iz ironic din politica anilor 50-60 ”if you don’t have a policy, deliver a speech” nu se mai aplică în țara noastră, unde oligarhizarea partidelor politice și mai ales prezidențializarea acestora (a se vedea în special epoca Liviu Dragnea în PSD) țin partidele încă foarte departe de rolul lor de reprezentare a unor părți ale societății (n.n. de aici numele de partid politic – reprezentarea unei părți a societății) și le fac total inabile să guverneze. Cu bucurie partidele nu se preocupă de formarea sau atragerea propriilor specialiști în diferitele domenii de guvernare și sunt dispuse să delege diferite poziții guvernamentale așa-zișilor tehnocrați sau oamenilor impuși de forțele corporatiste ale societății, iar miniștrii, încă din primele zile de mandat, deleagă aproape întreaga lor responsabilitate secretarilor de stat.
Dacă ne uităm fie și superficial peste CV-urile liderilor politici din ultimi ani, o să observăm cu ușurință că aceștia nu și-au câștigat pozițiile în urma unor mari isprave de guvernare, ci în urma unor conjuncturi de cabinet și aranjamente oligarhice.
Peste această letargie democratică se așterne decretul privind instituirea stării de urgență intrat în vigoare luni, 16 martie a.c., măsură constituțională care se referă la urgența luării unor decizii politice fără a se aștepta consensul Parlamentului. Orice acțiune excepțională a președintelui republicii și reprezentantului statului (ex. decretarea stării de urgență) intrată în vigoare imediat prin voința unilaterală a acestuia din motive de urgență, trebuie însă supusă aprobării singurului reprezentant al poporului, Parlamentul, o instituție care nici în vreme de război sau epidemie nu poate să abdice de la rolul său reprezentativ, așa cum Parlamentul Regatului României a lucrat de la Iași în timpul Primului Război Mondial.
Între 21 iunie 2017 și 9 septembrie 2019 Parlamentul britanic (care în mod regulat are sesiuni de lucru de 1 an) a rămas în sesiune de lucru pentru o perioadă record de 810 zile calendaristice pentru a epuiza tema și decide asupra Brexit-ului. Așadar, în democrație Parlamentul nu doarme niciodată, mai cu seamă în situațiile dificile când comanda este preluată, cu titlu temporar, de o singură persoană. În România însă, Parlamentul deleagă cu bucurie Guvernului posibilitatea de a emite legislație de urgență, chiar și în momente și domenii în care urgența nu e reală (a se vedea OUG 13/2017) sau întârzie să dezbată teme importante până la scadența convenită cu partenerii externi (Uniunea Europeană, ONU etc) tocmai pentru că în mod sistematic preferă să abdice de la rolul său reprezentativ.
În domeniul libertății religioase care este în logica democratică unul foarte politic, dar în egală măsură consensual în sensul în care principiile care-l descriu rămân mai degrabă aceleași de câteva secole bune, lidership-ul reprezentativ pare să fie preluat de doar către câteva parlamente și guverne (SUA, Marea Britanie, Franța etc) și de către organizațiile internaționale. Acestea atrag atenția asupra creșterii persecuției religioase în lume, asupra unor forme noi de încălcare a libertății religioase (a se vedea bullying-ul religios), iar în cazul pandemiei atrag atenția asupra nevoii de a acționa fără a închide democrația și libertatea religioasă în sertarele istoriei.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
