Citind Decizia CCR 358/2018, urmatoarea solutie pare a raspunde perfect majoritatii judecatorilor. Admitand pentru moment schema institutionala propusa de Curte, in care Presedintele nu poate considera decat motive de legalitate, si nu oportunitate, in revocarea unui procuror dintr-o functie de conducere, Curtea putea impune Ministrului justitiei obligatia de a justifica mentinerea cererii de revocare daca avizul CSM la cererea de revocare este negativ. Dat fiind ca (1) CSM analizeaza in principal motivele de legalitate ale unei cereri de revocare, (2) avizul CSM este consultativ si (3) principiul cooperarii loiale intre autoritatile publice (in cazul de fata, Ministrul justitiei – CSM – Presedinte) impune obligatii din partea fiecarei autoritati, ar fi fost perfect rezonabil ca Ministrul sa aiba obligatia de a prezenta motivele mentinerii cererii de revocare transmisa Presedintelui. Cum, in cazul de fata, Ministrul nu a redactat un asemenea raspuns la avizul negativ al CSM, cererea de revocare a d-nei Kövesi ar trebui sa se intoarca la el pentru redactarea acestui document, ce ar urma apoi a fi trimis Presedintelui. Presedintele Iohannis ar fi avut atunci posibilitatea de a accepta sau nu cererea de revocare pe motiv de legalitate (nu de oportunitate), conformandu-se astfel deciziei Curtii. Daca o respingea pentru motive care, in interpretarea Ministrului justitiei, sunt motive de oportunitate, desi Presedintele le descrie ca fiind motive de legalitate, atunci Ministrul justitiei le-ar fi putut ataca in contencios administrativ actul Presedintelui.
Printr-o asemnea solutie, Curtea ar fi rezolvat conflictul dintre Presedinte si Ministrul justitiei (admitand ca exista un asemenea conflict de natura constitutionala), ar fi creat Presedintelui conditiile pentru a se conforma deciziei Curtii, ar fi detensionat situatia creata in interiorul puterii executive, si ar fi extins principiul justificarii exercitiului puterii in conduita puterilor in stat. In plus, Curtea insasi s-ar fi aratat ca un exemplu de fidelitate fata de Constitutie si loialitate institutionala. Asa ar fi actionat o institutie responsabila, constienta de legitimitatea mereu fragila a justitiei constitutionale, o institutie atenta la dinamica interna a regimului semi-prezidential si la evolutia dificila a democratiei romanesti dupa 1989.
Nimic din toate acestea nu se regasesc in Decizia CCR 358/2018. Din contra, judecatorii Curtii sunt decisi a dezechilibra balanta si asa fragila a sistemului nostru institutional, si a interveni decisiv in problema politica cea mai importanta din Romania, si anume lupta impotriva coruptiei, si situatia procurorului-sef DNA.
La nivel tehnic, Curtea decide ca e suficient ca Ministrul justitiei sa isi mentina, dupa primirea avizului negativ al CSM, cererea de revocare, pentru a activa competenta legata (adica nediscretionara) a Presedintelui de a da curs unei cereri de revocare care indeplineste conditiile pur formale de legalitate stipulate in Decizia CCR. E greu a catalogat argumentul Curtii, conform caruia Presedintelui ii este „permis sa iniţieze discuţii, să încerce să îl convingă pe Ministrul justiţiei să îşi retragă propunerea de revocare, să renunțe la anumite motive de revocare, menţinându-le pe celelalte”, altfel decat o pseudo-solutie lipsita de realism sau onestitate. Data fiind logica de coabitare a regimurilor semiprezidentiale, judecatorii constitutionali nu pot crede ca dialogul de pe pozitii inegale intre Ministrul justitiei si Presedinte e o solutie credibila pentru garantarea unui principiu atat de important precum independenta justitei.
Decizia radicala a Curtii introduce noi dezechilibre in sistemul institutional romanesc, cu efecte majore asupra statului de drept. Procurorii sunt “agenti ai Guvernului” (p. 50), Ministrul justitiei avand plenitudine de competenta (cu alte cuvinte, nu doar competente administrative) sub aspectul autoritatii asupra procurorilor. Procurorii sunt independenti ca “magistrati” (desi conceptul e acum golit de continut), insa procurorii in functii de conducere pot fi revocati la propunerea Ministrului justitiei, a carui competente, desi strict delimitate de lege, pot fi exercitate fara ca nici o alta autoritate sa nu aiba putere de control. In opinia majoritatii, atata timp ca Ministrul justitiei pune titlul corect cererii de revocare a unui procuror dintr-o functie de conducere si mentioneaza textul de lege corect, indiferent de motivele acelei cereri, si indiferent de abuzurile pe care analiza CSM le-ar identifica in cuprinsul cererii, Presedintele are obligatia constitutionala de a se conforma si dispune revocarea. Unica raspundere a Ministrului justitiei este politica, si se subsumeaza raspunderii Guvernului in Parlament. Dupa cum arata opiniile separate, o asemenea interpretare a Constitutiei este contrara textului constitutional, principiilor si practicii constitutionale, inclusiv deciziilor CCR.
Spre deosebire de cei patru judecatori care formeaza opinia majoritatii (Dorneanu, Lazaroiu, Pivniceru si Attila), judecatorii care au redactat o opinie concurenta (Enache si Teodoroiu) gasesc teoretic o contrapondere a puterii Ministrului Justitiei din partea CSM ca garant al independenţei justiţiei (Art 133 (1)). Insa nici opinia concurenta nu prezinta o solutie credibila atata timp cat plaseaza la nivel nu de reguli, ci de speranta, faptul ca dialogul dintre Ministrul justitiei si sectia procurori a CSM va duce la rezolvarea conflictelor intre autoritati. Dialogul acesta nu a avut nici o rezolvare in cazul d-nei Kövesi, asa ca simpla invocare a principiului loialitatii institutionale este evident insuficient. Este insa adevarat ca cel putin opinia concurenta mentioneaza independenta procurorilor si rolul CSM in identificarea exercitiul abuziv al puterilor Ministrului justitiei. Nici un cuvant in opinia concurenta despre rolul Presedintelui, de parca ultimii 15 ani in practica constitutionala, si volume de dreptul constitutional romanesc, ar fi inexistente.
Sunt multe altele de criticat in decizia CCR, precum 1) argumentul ca orice competenta legala are un fundament constitutional, folosit pentru a justifica extinderea competentei CCR ca interpret unic al Constitutiei; 2) argumentul ca doua autoritati publice (in cazul nostru, Presedintele si Ministrul justitiei) nu pot avea atributii similare in ce priveste competenta de revocare a procurorilor din functii de conducere; 3) ignorarea elementului legitimitatii presedintelui, dobandit in urma votului direct, cel putin in masura in care acesta a ocupat un rol extrem de important in jurisprudenta CCR (a se vedea Decizia 375/2005); 4) interpretarea originalista, complet nepotrivita, a textului constitutional si ignorarea evolutiei istorice a Romaniei si in principal a modului in care integrarea europeana a determinat o anumita evolutie a structurii de garantare a independentei justitiei; 5) interpretarea incorecta a documentelor Comisiei de la Venetia si referintele eronate in context la dreptul comparat francez si german. Un loc special il are invocarea unei simetrii intre numirea si revocarea procurorilor din functii de conducere. Curtea limiteaza simetria la natura raportului juridic, nedorind a recunoaste un drept de veto al Presedintelui la revocarea procurorilor in functii de conducere, asemenea celui pe care l-a recunoscut la numirea in functie. Insa, dupa cum arata opinia concurenta, revocarea este o actiune disciplinara si deci diferita de numirea in functie. Riscul de interferenta al factorului politic in independenta justitiei, a carei protectie este un principiu de rang constitutional, este mai mare in cazul revocarii. Dupa eliminarea Presedintelui, atentia se va muta spre rolul CSM.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
