1. Zilele trecute a fost prezentat Raportul de activitate al Direcției Naționale Anticorupție pe anul 2014, document disponibil pe site-ul instituției. Documentul cuprinde prezentarea rezultatelor (p. 1-102), urmată de 8 anexe (p. 103-272), părți integrante ale raportului așa cum rezultă din menționarea acestora la pct. 11 din cuprins. Acestea sunt: Anexa 1 (p. 103-209) – Prezentarea unor cauze importante soluționate prin rechizitoriu; Anexa 2 (p. 209-216) – Prezentarea unor hotărâri definitive de condamnare; Anexa 3 (p. 216-249) – Prezentarea achitărilor definitive din 2014; Anexa 4 (p. 249-252) – Prezentarea restituirilor definitive din 2014; Anexa 5 (p. 252-257) – Principalele obiective și acțiuni pe anul 2015; Anexa 6 (p. 257-264) – Situația încadrării cu personal la 31.12.2014; Anexa 7 (p. 264-265) – Date statistice comparative pe anii 2014-2013; Anexa 8 (p. 265-272) – Grafice.
Subiectul de analiză al prezentei scrieri îl constituie Anexa nr. 3. Aceasta cuprinde două părți.
În prima parte sunt prezentate 41 de soluții de achitare definitive dispuse de instanțele de judecată pe alt motiv decât dezincriminarea sau lipsa pericolului social (în aceste 41 de cauze s-a dispus achitarea a 128 de inculpați). Este vorba de acele soluții în care judecătorii au arătat că acuzația formulată de procurori este neîntemeiată, iar cel acuzat este nevinovat (numărul corect al acestor soluții este de 40 întrucât în privința uneia, cea menționată la pct. 24, soluția de achitare urmează unei soluții de scoatere de sub urmărire penală dispusă de procuror și atacată la instanță).
În fiecare caz în parte raportul analizează dacă procurorul care a dispus trimiterea în judecată a greșit sau nu luând această decizie. În niciunul dintre aceste cazuri nu a fost identificată o asemenea culpă. În schimb, autorii raportului au arătat în mod expres că judecătorii care au dispus unele soluții de achitare au greșit. În acest sens, reprezentanții Direcției Naționale Anticorupție fac următoarele aprecieri:
- „soluția de achitare este în contradicție vădită cu probele administrate în cauză” (pct. 1, p. 216; soluția de achitare a fost pronunțată, în recurs, de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători);
- „achitarea inculpatului este consecința unei greșite evaluări a materialului probator al cauzei” (pct. 2, p. 217; soluția de achitare a rămas definitivă la Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători);
- „ instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că fapta inculpatului nu este prevăzută de legea penală” (pct. 3, p. 217; soluția de achitare a fost pronunțată, în apel, de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 3 judecători);
- „soluția pronunțată de instanță nu a avut în vedere întregul probatoriu administrat pe tot parcursul procesului penal” (pct. 4, p. 218; soluția de achitare a rămas definitivă la Curtea de Apel Oradea);
- „soluțiile de achitare sunt consecința unei greșite interpretări a materialului probator” (pct. 5, p. 219; soluția de achitare a rămas definitivă la Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 3 judecători);
- „soluția de achitare este în contradicție cu probele administrate în cauză” (pct. 8, p. 220, soluția de achitare a rămas definitivă la Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 3 judecători);
- „în mod nelegal instanța a reținut că fapta săvârșită de inculpat nu se circumscrie infracțiunii de favorizarea infractorului” (pct. 9, p. 221, soluția de achitare a rămas definitivă la Curtea de Apel Târgu Mureș);
- „considerăm că soluția de achitare a inculpaților contrazice în mod vădit probatoriul administrat în cauză” (pct. 12, p. 223; soluția de achitare a rămas definitivă la Curtea de Apel Iași);
- „soluțiile de achitare dispuse în cauză nu au corespondent în probele administrate” (pct. 16, p. 225, soluția de achitare a rămas definitivă la Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 3 judecători);
- „apreciem că achitarea celor doi inculpați este rezultatul unei evaluări eronate a mijloacelor de probă administrate în cauză” (pct. 17, p. 226; soluția de achitare a rămas definitivă la Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 3 judecători);
- „hotărârea instanței de apel este nelegală” (pct. 19, p. 228; soluția de achitare a rămas definitivă la Curtea de Apel București);
- „soluțiile de achitare sunt urmarea unei greșite interpretări a dispozițiilor legale incidente în materie” (pct. 22, p. 231; soluția de achitare a rămas definitivă la Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 3 judecători).
În privința celorlalte hotărâri, în raport nu se face o trimitere expresă la faptul că soluția de achitare este nelegală sau netemeinică. Aprecierea se limitează la a arăta că această soluție nu este imputabilă procurorului întrucât trimiterea în judecată s-a întemeiat pe probe (acestea fiind enumerate și, în unele cazuri, coroborate și evaluate pe scurt). În mod implicit însă, se deduce că soluția instanței de judecată este greșită.
În cea de-a doua parte a Anexei nr. 3 sunt prezentate două categorii de soluții: (i) soluțiile de achitare dispuse de instanțe pe motiv că, deși fapta există, ea nu are un pericol social suficient pentru a fi considerată infracțiune și pentru a justifica aplicarea unei sancțiuni penale, așa cum ceruse procurorul prin rechizitoriu; (ii) soluțiile de restituire dispuse de instanțe, fie pentru că în cursul urmăririi penale s-au încălcat anumite dispoziții ale legii, fie pentru că judecătorul nu a confirmat acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat între procuror și acuzat.
În această parte trimiterile exprese la greșeala instanțelor de judecată sunt mai puține, doar una în fiecare din cele două categorii. La fel însă ca în prima parte, soluțiile sunt apreciate ca fiind neimputabile procurorului, iar din explicații rezultă, în mod implicit, în privința unora (exceptându-le pe cele privitoare la acordul de recunoaștere a vinovăției), că instanța a greșit.
2. Două asociații ale magistraților au înaintat o cerere Consiliului Superior al Magistraturii și au solicitat Plenului sesizarea Inspecției Judiciare pentru ca aceasta să efectueze verificări și să constate dacă se impune formularea unei poziții oficiale prin care independența judecătorilor să fie apărată. În ședința de Plen a Consiliului Superior al Magistraturii din 10.03.2015 aceste sesizări au fost puse pe ordinea de zi, dar au fost luate în discuție două posibile soluții:
(i) sesizarea Inspecției Judiciare pentru ca aceasta să analizeze dacă se impune formularea unei poziții prin care independența judecătorilor să fie apărată în fața aprecierilor formulate de Direcția Națională Anticorupție în Anexa nr. 3 a Raportului de activitate;
(ii) sesizarea Comisiei de lucru nr. 1 (independența și responsabilizarea justiției, eficientizarea activității acesteia și creșterea performanței judiciare; integritatea și transparența sistemului judiciar) pentru ca aceasta să analizeze rapoartele întocmite de parchete (în cursul discuțiilor purtate în Plenul CSM, s-au amintit și bilanțurile de activitate ale instanțelor) și să decidă dacă se impun modificări în structura acestora.
Distincția între cele două soluții este evidentă:
(a) cea dintâi presupune un răspuns concret la întrebarea: a fost independența judecătorilor afectată prin aprecierile formulate de Direcția Națională Anticorupție într-un document oficial pus la dispoziția publicului? Cea de-a doua presupune o analiză a tuturor rapoartelor de activitate ale parchetelor, o analiză care are drept scop verificarea acestor rapoarte din punct de vedere al structurii lor și al respectării regulilor deontologice;
(b) cea dintâi presupune un răspuns mai rapid, cea de-a doua, o analiză care va necesita o perioadă de timp pentru a fi realizată și o soluție ce va fi aplicată pentru viitor, fără a sancționa, în vreun fel, raportul ce a făcut obiectul sesizărilor.
Discuțiile purtate în Plenul Consiliului Superior al Magistraturii sunt accesibile pe site-ul instituției (la secțiunea media CSM). În urma acestor dezbateri s-a decis „ca solicitările formulate de Asociația Magistraților din România și Uniunea Națională a Judecătorilor din România, referitoare la mențiunile cuprinse în Anexa nr. 3 din Raportul anual de activitate al DNA pe anul 2014 să fie transmise la Comisia nr. 1 în vederea analizării aspectelor sesizate și a structurii rapoartelor de activitate ale unităților de parchet”.
Dezbaterile sunt foarte interesante și vă invit să le urmăriți pentru a vedea care au fost opiniile și argumentele membrilor Consiliului Superior al Magistraturii. Mie mi-au atras atenția următoarele aspecte:
- faptul că nu toți reprezentanții judecătorilor și-au exprimat opinia în condițiile în care sesizarea a fost realizată chiar de către judecători, adică tocmai de cei care i-au ales pentru a le asigura reprezentarea în instituția menită să le apere independența;
- faptul că reprezentanții judecătorilor care și-au exprimat opinia nu au avut o poziție comună în sensul deciziei de a se sesiza Inspecția Judiciară;
- faptul că în discuții s-a insistat mult pe ideea că este o problemă de structură și de deontologie, în timp ce opinia privitoare la faptul că, în realitate, problema este de conținut, trece dincolo de deontologie și aduce atingere independenței judecătorilor, a fost în minoritate;
- faptul că s-a recunoscut că, doar după realizarea sesizărilor, raportul a fost analizat cu atenție, deși unii membri ai Consiliului Superior al Magistraturii au fost de față la prezentarea publică a acestuia și au formulat aprecieri privitoare la activitatea Direcției Naționale Anticorupție;
- faptul că s-a insistat nu atât de mult pe ideea că este greșit ca un procuror să verifice o hotărâre judecătorească și să dea verdictul nelegalității sale, ci pe ideea că acest verdict a fost dat publicității;
- faptul că s-a adus în discuție argumentul tradiției: verificarea faptului dacă o soluție de achitare este imputabilă sau nu procurorului se face de 30 de ani cel puțin. În primul rând, așa cum voi arăta mai jos, este pentru prima dată când într-un raport al Direcției Naționale Anticorupție, în acest proces de verificare a culpei procurorului, se indică, în mod expres, faptul că hotărârile judecătorești sunt nelegale sau netemeinice. În al doilea rând, acum 30 de ani sistemul judiciar era guvernat de alte reguli. În consecință, argumentul tradiției face mai mult rău decât bine;
- faptul că s-a arătat că asociațiile de magistrați care au realizat sesizarea ar fi trebuit să cultive dialogul, și nu să creeze falii între magistrați. Aceste falii sunt oricum create prin funcțiile judiciare ce sunt recunoscute magistraților: procurorul investighează și acuză, iar judecătorul judecă și înfăptuiește justiția. Dacă procurorul controlează și dă verdicte în privința legalității hotărârilor dispuse de judecători nu face decât să încalce această separație a funcțiilor judiciare și să aducă atingere autorității judecătorilor. Faptul că legea îi califică magistrați atât pe judecători, cât și pe procurori, nu trebuie să ducă la diluarea separației funcțiilor judiciare și la crearea unei solidarități profesionale între aceștia, solidaritate care să constituie un obstacol pentru formularea unor asemenea sesizări;
- faptul că s-a arătat că asociațiile de magistrați nu ar fi trebuit să realizeze aceste sesizări, problema putând fi rezolvată prin discuții cu conducerea parchetelor;
- faptul că s-a pus în discuție momentul realizării sesizării, aducându-se în prim-plan teoria conspirației: de ce tocmai acum? Foarte simplu: pentru că e prima oară când într-un raport al parchetelor se consemnează în mod expres că unele hotărâri definitive sunt nelegale sau netemeinice și este prima oară când tonul acestor afirmații este atât de vehement;
- faptul că reprezentanții societății civile din Consiliul Superior al Magistraturii nu au avut niciun punct de vedere.
3. Am studiat alte rapoarte de activitate întocmite în cadrul Ministerului Public. Nu am întâlnit trimiteri exprese la caracterul nelegal sau netemeinic al hotărârilor judecătorești de achitare (a se vedea, spre exemplu, rapoartele întocmite de D.I.I.C.O.T. și de Parchetul General inclusiv pentru anul 2014). Nici în rapoartele întocmite de Direcția Naționale Anticorupție în anii trecuți nu putem identifica, decât în mod excepțional (o singură trimitere în raportul privind anul 2012 și, la fel, una în raportul privind anul 2013), trimiteri la nelegalitatea sau netemeinicia hotărârilor judecătorești de achitare. În schimb, erau identificate cazuri în care trimiterile în judecată erau imputabile procurorilor (5 cazuri în anul 2012, 2 cazuri în 2013).
Rezultă, așadar, că raportul Direcției Naționale Anticorupție pentru anul 2014 cunoaște o schimbare importantă de conținut față de cele din anii trecuți: (i) indică în mod expres caracterul nelegal sau netemeinic al hotărârilor judecătorești și (ii) nu identifică nici un caz în care trimiterea în judecată să fi fost imputabilă procurorului.
Această schimbare nu este o simplă problemă de structură (structura este absolut la fel ca cea utilizată în anii trecuți sau în alte rapoarte), ci este vorba de o problemă de conținut: critica expresă adusă hotărârilor judecătorești. Ce a condus la această schimbare, care sunt argumentele ce au fundamentat-o și, mai ales, care sunt consecințele unei asemenea decizii ar trebui să constituie un subiect de reflecție, atât pentru judecători și procurori, cât și pentru societatea civilă.
