Pentru a ne lămuri la ce bun un Iron Dome în România, trebuie să ne asigurăm că plecăm cu toții de la aceeași linie de start: nu există un sistem de apărare antiaeriană capabil să acopere toate tipurile de lovituri și amenințări.
Chiar dacă, în percepția populară, o baterie americană Patriot, scutul antirachetă de la Deveselu și vechile sisteme sovietice, toate aflate în dotarea României, ar putea să pară că ne apără de același lucru, în realitate nu este deloc așa. Nu orice rachetă care zboară se mănâncă cu același tip de sistem antiaerian, ar putea să sune parafrazarea militară a unei zicale.
Generalul Virgil Bălăceanu explică în termeni lumești provocările militare ridicate de diversele sisteme de apărare, fiecare cu timpi de reacție și capacități de interceptare diferite, adaptate la amenințările pentru care au fost concepute.
„Nu poți să folosești Patriot împotriva unui obuz de 152 mm sau a lansării unei lovituri de pe sistemele rusești Uragan sau Smerci, de exemplu. Iron Dome se poate folosi. Are o plajă mai specializată de folosire – proiectile de artilerie clasică și reactivă și rachete cu bătaie scurtă. Ele au o durată de traiect foarte mică. Nu se compară cu cele de croazieră sau cu sistemele care lovesc rachetele balistice intercontinentale, care au o durată de traiect mult mai mare și permit, ca timp, localizarea și lovirea lor. Scutul de la Deveselu e destinat pentru lovirea rachetelor balistice intercontinentale. Sunt rachete care bat mii de kilometri. Iron Dome e folosit împotriva unor sisteme care bat de la trei la 70 de kilometri”.
Apărarea antiaeriană a unei țări funcționează după un model stratificat, care nu se bazează pe un singur sistem de armament, ci pe mai multe, care acționează fiecare la diferite altitudini și contra diverselor raze de acțiune. Nici chiar Israelul nu folosește doar Iron Dome, ci are la dispoziție mai multe sisteme antiaeriene și antirachetă („praștia” lui David pentru amenințări cu rază medie și interceptoarele Arrow, pentru cele cu rază lungă).
