Intr-un timp in care vocatia noastra organica pentru derizoriu, pentru frivolitate, pentru prost-gust, pentru kitch se insinueaza zi de zi in mai toate ipostazele vietii cotidiene, mi se pare intr-un fel de inteles ca un gest de o dimensiune cu totul iesita din comun, in sensul cel mai nobil al cuvantului, sa treaca aproape neobservat.

Judecata ne este vesnic tinta predilecta a unei perpetue invazii de virusi de o toxicitate morbida; privirea noastra este constant bombardata cu brutalitate de imagini de care ne este din ce in ce mai greu sa ne ferim; sufletele noastre sunt tot mai sarace si mai incapabile sa vibreze la intalnirea cu inefabilul.

Si totusi, chiar in conditiile in care cu o seninatate de neiertat ne abandonam bolii (nu ma opresc nici macar o clipa asupra starii materiale si nu invoc decat existenta noastra spirituala), imi imaginam ca un demers de insemnatatea exceptionala a Apelului semnat de Mitropolitul Bartolomeu al Clujului, Arhiepiscopul Andrei al Alba Iuliei, Episcopii Sofroniu al Oradei si Justinian al

Maramuresului, Episcopii vicari Irineu, Vasile, Petroniu si Iustin va avea forta sa ne smulga din apatia noastra si sa declanseze emotia naturala pe care o incerci in fata unui eveniment care, cu toata fiinta ta, simti instantaneu ca-ti poate marca viata.

Apelul inaltilor prelati, ”facut in numele celor peste patru milioane de cetateni pe care-i pastorim, preoti si mireni” se produce pe fondul crizei politice fara precedent in care Romania a intrat de cateva luni si, dupa o sumara dar aplicata analiza a cauzelor care au declansat-o, se adreseaza Curtii Constitutionale ”... cu indemnul de a-si asuma, ferm si fara echivoc,

competenta suprema de a identifica parghiile constitutionale care sa faca posibila solutionarea morala a actualei crize politice”. Nu exista urma de partizanat in randurile atent chibzuite si sub nici o forma nu se poate vorbi de o cea mai palida intentie de a interveni in dezbaterile inaltului for legislativ.

In schimb, de la un capat la altul al Apelului, din fiecare cuvant asternut pe hartie razbate preocuparea pentru felul in care sunt respectate principiile democratice ale statului de drept, grija responsabila pentru soarta de azi si de maine a tarii.

Un demers de o asemenea insemnatate, primul gest major prin care Biserica se implica clar si fara echivoc in viata noastra laica in ultimii saptesprezece ani (de neimaginat in anii de teroare ai regimului comunist), ar fi trebuit sa declanseze o ampla dezbatere publica, deschisa in egala masura oamenilor politici si cetatenilor.

Pentru ca, pe de o parte, prin insolitul lui da un graitor semnal asupra gravitatii raului cu care ne confruntam, pe de alta parte pentru ca ofera o pilda fara precedent a felului in care Biserica isi poate intelege si onora misiunea. Nu a facut-o.

Cei care au inteles semnificatia reala a Apelului si amplitudinea morala a gestului intreprins de inaltii prelati s-au simtit satisfacuti sa-l pastreze in singuratatea sufletelor lor.

Ceilalti, cei care au vazut in ingrijorarea dezinteresata exprimata de slujitorii lui Dumnezeu o dojana pentru faptele lor, s-au grabit sa-i huleasca, sa le rastalmaceasca intentiile si chiar sa arunce cu noroi in Mitropolitul Bartolomeu, una dintre cele mai ilustre personalitati ale spiritualitatii romanesti, cel ce pare a fi initiatorul luarii de pozitie.

”Vedeti-va voi de treburile voastre celeste si lasati-ne pe noi in pace, sa le randuim asa cum vrem pe cele pamantesti” scrie pe scutul in spatele caruia s-au adunat toti acesti oameni.

In marginirea sau in reaua lor credinta, ei ridica un zid de netrecut intre credinta si pamantesc si reduc rolul trimisului Domnului la functia lui decorativa, de oficiant la sarbatorile, la bucuriile si durerile de care avem parte de-a lungul vietii.

Asta sa fie cu adevarat menirea in mijlocul nostru a sacerdotilor? La atat sa se reduca rolul lor? Nu pot sa subscriu sub nici un chip la o asemenea tratare a unor lucruri ce-au fost si vor ramane vesnic esentiale in existenta noastra pe pamant.

Pentru ca, mai presus de toate, omul a resimtit dintotdeauna nevoia Pastorului. Sa-i lumineze calea spre Dumnezeu, spre credinta si mantuire, dar si sa-l conduca pe drumul cel drept in viata de zi cu zi, cu atat mai mult in vremurile tulburi in care atat de lesne te poti rataci.

Pastorul in fruntea turmei sale, infruntand toate vicisitudinile, dar neabjurand nici o clipa, este cea mai inaltatoare ipostaza la care poate aspira cel ce si-a inchinat viata slujirii lui Dumnezeu, in orice cult ar oficia el.

Asta a facut Bartolomeu si ceilalti inalti prelati: au pastorit! Pentru asta nu putem decat sa cautam cuvintele cele mai calde de multumire si sa-i asiguram de adanca si respectuoasa noastra recunostinta.