Ne-am întors, din nou, la Caragiale: nu-i nicio diferenta între "iubesc tradarea dar urasc pe tradatori" din satira lui si "ne-au tradat tradatorii" din declaratia cât se poate de sobra a liderului opozitiei noastre. S-a vorbit mult despre disciplina si tradare zilele astea, cu multa emfaza dar si cu superficialitate; ar trebui sa analizam putin toata chestiunea.
E remarcabil cât de divergente sunt în aceasta privinta parerile publice, la fel de remarcabil e faptul ca aceasta contradictie trece adesea neobservata. Citesc opinii care lauda orice grad de libertate acordat membrilor de partid, ca dovada de spirit democratic, si critica orice impunere din partea conducerii, ca act dictatorial.
Citesc opinii, din aceleasi surse si uneori chiar de la aceeasi autori, care acuza "tradarea" pe care un parlamentar o face votând contra liniei partidului, desi acestia nu fac decât sa-si exercite decât libertatea laudata anterior. Citesc un articol în care disciplina fara cusur a parlamentarilor puterii la motiune este inclusa la capitolul normalitate democratica, citesc un articol în care este dovada a falimentului democratiei. Nu sunt de acord cu niciunul dintre ele. De fapt, nu sunt de acord în general cu eticheta si stigmatul de "tradatori" care se aplica parlamentarilor care voteaza într-un fel sau în altul, de dragul partidului (se presupune) contra populatiei sau de dragul presupus al populatiei contra partidului. Cred ca etichetarea porneste de la o neîntelegere a modului în care functioneaza un sistem parlamentar si a rolului partidelor si parlamentarilor.
