Era vadit fascinat de microfonul pe care i-l plimbam in fata nasului cu o emotie probabil egala celei care-l determina sa-si agite, cat mai vizibil, Kalasnikovul obtinut, dupa cum afirma el, ca sa apere televiziunea de teroristi. In lipsa de alt subiect mai bun, mi-a prezentat mandru nevoie mare trupa lui de soc, toti puberi, veniti in corpore, din varii sate, sa apere tanara revolutie.
O stranie senzatie de vertij ma cuprinde ori de cate ori imi amintesc de intamplarile pe care le-am trait in toamna si iarna anului 1989, ca reporter al postului de radio Deutsche Welle, inainte si dupa 22 decembrie.
Asistasem, in seara de 9 noiembrie, la demolarea zidului Berlinului. Vazusem istoria cea mare la lucru, astfel incat, la 17 decembrie, auzind de revolta de la Timisoara, le-am propus tot mai insistent sefilor mei germani sa-mi permita sa-mi intrerup concediul si sa-mi dea voie sa plec in tara. Dupa eforturi mari de penetrare a birocratiei si un amplu ocol printr-o Bulgarie troienita, am reusit sa ajung la Bucuresti la timp spre a asista la infiintarea GDS precum si la primele conferinte de presa ale noilor potentati civili si militari.
Toboganul marilor sperante
Am ratat voluntar turneul organizat, pentru uzul ziaristilor straini, de catre puternicii zilei, prin subteranele lui Ceausescu. Entuziasmul meu initial pentru echipa care izbutise totusi sa-l debarce pe dictator s-a estompat vertiginos.
Intalnirile mele, de la Intercontinental, transformat ad-hoc in cartierul general al jurnalistilor straini, cu trimisii studentilor, cu disidenti, cu reprezentantii detinutilor politici si mai ales cu unii din fruntasii PNT si PNL proaspat repatriati mi-au spulberat, rand pe rand, iluziile.
Capac mi-au pus intalnirile cu doi cunoscuti mai vechi. Unul devenise peste noapte mana dreapta a sefului statului major al armatei postceausiste, Vasile Ionel, numit in functie, cu doar cateva zile inainte, de Ion Iliescu. Aghiotantul noului ministru-adjunct al apararii (rechemat din rezerva in scopul transarii disputelor pentru putere ale diverselor grupuri din nomenclatura) isi demarase frumoasa cariera postdecembrista dupa ce fusese secretar de partid la o institutie mai obscura. S-a prefacut ca nu ma mai cunoaste, desi nu trecusera decat doi ani de la ultima noastra intalnire.
Cel de-al doilea, care-mi fusese chiar amic si functionase o vreme, pare-se, ca turnator, pentru ca apoi, fiind in tema, sa-si incerce norocul ca traducator, avea sa-mi indice, in primele zile de ianuarie 90, viitorul pas ce avea sa fie efectuat pe calea deturnarii revolutiei anticomuniste. "FSN-ul", mi-a soptit el la ureche, nu fara sa tradeze vechea teama de „cooperativa ochiul si timpanul", dar manifestand concomitent si o profetica luciditate, „FSN-ul n-are de gand sa se tina de promisiune”. In replica la reactia mea naiva mi-a precizat ca tocmai formata grupare a lui Ion Iliescu „va candida ca partid la alegerile din primavara, pe care le va castiga detasat”.
2
0
