Și-acum îmi amintesc când am văzut prima emisiune de divertisment în Japonia. Câțiva bărbați tineri își testau reciproc rezistența la durere, biciuindu-se. Mai era, desigur, și bariera de limbă, pe vremea aia nu înțelegeam o iotă de japoneză. Dar și acum mă urmăresc imaginile cu publicul tăvălindu-se pe jos de râs, în timp ce tinerii urlau de durere.
M-am întrebat atunci cum poate o țară ca Japonia să râdă la așa ceva și de ce umorul lor e slapstick. În România bătaia era ruptă din rai, dar niciodată în glumă. Dacă vecinul o bătea pe nevastă-sa, era pe bune. Nu o testa cât „ține”!
Ce este diferit la umorul japonez? De ce nu este pe deplin înțeles? Să o luăm cu începutul, zic.
Tomoko Aoyama, profesor asociat de limba japoneză la Universitatea din Queensland, ne spune că una dintre cele mai timpurii figuri din istoria umorului japonez nu este o persoană umană, ci o zeiță.
Ame-no-Uzume, zeița zorilor în mitologia japoneză, este de asemenea cunoscută și pentru umorul și veselia ei. Tomoko Aoyama o numește diva umorului.
„She was Japan’s first comic erotic-performer and shamanistic trickster”, spune Aoyama.
Dar care este povestea?
Amaterasu (zeița soarelui) s-a supărat - ca orice femeie - n-a vrut să mai vorbească cu nimeni și s-a ascuns într-o peșteră. Odată cu dispariția ei, și în consecință, cea a soarelui, lumea s-a cufundat în întuneric. Degeaba au încercat toți zeii să o convingă să iasă de acolo; era încăpățânată Amaterasu a noastră (femeie!).
Ame-no-Uzume, o nubilă pe atunci, a născocit un plan și a început să danseze într-un mod comic, pe care azi l-am numi chiar erotic, dezbrăcându-se parțial, trăgându-se de sfârcuri și lăsând la vedere părți mai intime, când fusta i-a alunecat mai jos de șolduri. Toți kami-sama s-au pus pe râs urmărind dansul divei. Amaterasu, ascunsă în cavernă, a auzit toată veselia și a scos capul să vadă ce se întâmplă. Așa soarele a revenit pe pământ și această proto-Lolită japoneză a salvat lumea râzând.
Aoyama ne mai spune că zeița umorului era puternică și curajoasă și nu avea tabuuri legate de sex sau de corpul ei, fiind foarte diferită de imaginea stereotipă a femeilor japoneze.
Atracția pentru umorul erotic continuă până în zilele noastre. Japonezii nu sunt creștini, deci nu se feresc de genul ăsta de glume; există desigur sentimentul de rușine, iar în public nu-și afișează adevărata față, păstrând aparențele în spatele tatemae-ului. Publicul japonez își dorește să vadă lucruri nerealiste. Lucruri pe care oamenii nu le pot face sau nu ar trebui să le facă în viața reală.
Comedia japoneză se împarte în câteva tipuri, printre care amintesc doar trei.
Rakugo, literalmente „cuvinte căzute”, este un tip de teatru tradițional japonez unde actorul este povestitorul singuratic. Ca recuzită folosește doar un evantai de hârtie și o bucată de material. Fără să se ridice pe tot parcursul show-ului, artistul rakugo va spune o poveste lungă, complicată, dar comică. Povestea implică întotdeauna dialogul dintre mai multe personaje și aici se poate observa talentul actorului și abilitatea de a interpreta fiecare rol prin alegerea tonului potrivit și a gesturilor precise ale corpului.
Manzai este, de departe, cel mai răspândit stil de comedie din Japonia. Un fel de stand-up, doar că făcut după altă rețetă. Manzai implică doi interpreți: boke și tsukkomi. Boke va ține un discurs lung și divulgator, în timp ce tsukkomi va face comentarii seci pe de margine, uneori însoțite de palme peste capul celuilalt, ceea ce vrea să sugereze cât de bătut în cap e boke.
Kabuki este recunoscut la nivel internațional ca fiind una dintre marile arte ale spectacolului din Japonia. Interpretat într-o manieră extrem de stilizată, kabuki este o combinație de muzică, dans și mimă. Se crede că Okuni (numele ei complet fiind Izumo no Okuni) este cea care a inventat această formă de artă teatrală la începutul secolului XVII când dansa și cânta împreună cu alte femei pe albia râului Kamo din Kyoto. Popularitatea pieselor s-a datorat scenelor senzuale și erotice, dar care au iscat gelozii printre spectatori pentru că, dacă e s-o zic pe șleau, actrițele mai scăpau și prin paturile bărbaților. Tokugawa a interzis participarea femeilor în spectacole și au fost înlocuite de tineri actori, iar mai târziu de actori maturi.
Când am văzut pe Facebook că teatrul „Radu Stanca” din Sibiu va fi pe scenă în Tokyo, mi-am sunat prietenii și am hotărât să mergem. Nu mai fusesem o piesă de teatru românesc de vreo zece ani.
The Scarlet Princess (Povestea prințesei deocheate) în regia lui Silviu Purcărete și inspirată din „Sakura Hime Azuma Bunshô” de Tsuruya Nanboku al IV-lea a ridicat sala în picioare. Purcărete a știut să se folosească de toate elementele kabuki punând în scenă un excelent spectacol hibrid.
Povestea începe în momentul în care Seigen, starețul unui templu, se îndrăgostește de discipolul său, Shiragiku. O iubire imposibilă, deci amândoi hotărăsc să se sinucidă. Tânărul se aruncă de pe o stâncă, dar Seigen își pierde curajul și rămâne în viață. Șaptesprezece ani mai târziu, prințesa Sakura vine la templu să se călugărească iar starețul recunoaște în ea reîncarnarea feminină a lui Shiragiku. Și se îndrăgostește din nou.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
