Boala din titlul articolului nu se studiază în facultățile de medicină. Iar în România, sunt aproape sigur, numele acestei amnezii apare pentru prima dată în articolul de față.
Ultima oară v-am spus, iarăși în premieră românească, povestea cultului cargo și a uleiului Wesson, pe care le-am adaptat subiectului care mă preocupă și pe care îl studiez din 2004: comunicarea informațiilor despre o climă în schimbare și/sau despre schimbarea climei produsă de oameni (diferența dintre cele două sintagme este explicată în articolul Cultul cargo, uleiul Wesson și o climă în schimbare – Despre onestitate și integritate științifică.
Întâmplător, și povestea de azi are legătură cu Richard Feynman și Caltech. Personajul principal este profesorul Murray Gell-Mann, coleg de facultate și de panou Nobel cu profesorul Feynman.
Născut în Manhattan (părinți erau evrei emigranți din Cernăuți), Gell-Mann este un titan al fizicii secolului al XX-lea: printre multele și valoroasele lui contribuția în fizica particulelor elementare, aș menționa inventarea termenului quark și a modelului bazat pe această particulă, descoperirea, în radiațiile cosmice a particulelor numite kaoni și hyperioni etc. În 1958, în colaborare cu Richard Feynman, el a identificat structurile chirale ale interacțiunilor slabe din fizică și teoria V - A (vector minus vector axial). Murray Gell-Mann a primit premiul Nobel în fizică în 1969.
Michael Crichton, un medic (absolvent de la Harvard) transformat într-un scriitor de succes (The Andromeda Strain, Jurassic Park, Disclosure, State of Fear) și show businessman, a locuit lângă Pasadena (campusul Caltech) și a fost un membru important al vibrantei comunității intelectuale de acolo până la moartea sa timpurie din 2008. Mai vreau să menționez, pe linia principală a articolului meu precedent – că Michael Crichton a fost un remarcabil susținător al binomului onestitate - integritate științifică. De exemplu, în romanul State of Fear, el are o poziție critică în legătură cu modul de prezentare și comunicare publică a științei climatice.
După mai multe conversații avute cu profesorul Murray Gell-Mann, într-o conferință intitulată Why Speculate, prezentată la International Leadership Forum, La Jolla, 2002, Michael Crichton a descris pentru prima dată tipul de amnezie Gell-Mann și efectul său. Cu scuze pentru lungimea citatului, redau definiția sa:
Mass-media poartă cu ea o credibilitate care este total nemeritată. Ați experimentat cu toții acest lucru în ceea ce eu numesc efectul de amnezie Murray Gell-Mann. (Îl numesc așa pentru că am discutat odată cu Murray Gell-Mann, iar prin folosirea unui nume celebru atrag o importanță mai mare pentru mine și pentru efect decât ar avea altfel).
Pe scurt, efectul de amnezie Gell-Mann funcționează după cum urmează. Deschideți ziarul la un articol despre un subiect pe care îl cunoașteți bine. În cazul lui Murray, fizica. În cazul meu, show business-ul. Citiți articolul și vedeți că jurnalistul nu înțelege absolut deloc nici faptele, nici problemele. Adesea, articolul este atât de greșit încât prezintă de fapt povestea inversând cauza și efectul. Eu le numesc povești de tipul „străzile umede provoacă ploaia”. Ziarele sunt pline de ele.
În orice caz, citiți cu exasperare sau amuzament multiplele erori dintr-o știre - și apoi întoarceți pagina la afacerile naționale sau internaționale și citiți cu un interes reînnoit, ca și cum restul ziarului ar fi cumva mai precis despre îndepărtata Palestina decât despre știrea pe care tocmai ați citit-o. Întoarceți pagina și uitați ceea ce știți.
Acesta este efectul de amnezie Gell-Mann. Aș vrea să subliniez că nu funcționează și în alte arii ale vieții. În viața obișnuită, dacă cineva exagerează sau te minte în mod constant, în scurt timp ignori tot ceea ce spune. În instanță, există doctrina juridică falsus in uno, falsus in omnibus, ceea ce înseamnă fals într-o parte, fals în toate.
Dar când vine vorba despre mass-media, credem, împotriva evidențelor, că probabil merită să ne pierdem timpul să citim și alte părți ale ziarului. Când, de fapt, este aproape sigur că nu este așa. Singura explicație posibilă pentru comportamentul nostru este amnezia.
Pe scurt, amnezia Gell-Mann se referă la faptul că uităm cât de imprecisă ori greșită este o sursă de informații într-un domeniu pe care îl cunoaștem și continuăm, totuși, să dăm crezare sursei respective când e vorba de un domeniu pe care nu îl cunoaștem.
De ce ar trebui să ne îngrijoreze manifestarea efectului de amnezie Gell-Mann?
Pentru că este principalul motor al patologiei sociale cu care ne confruntăm astăzi în ceea ce privește mass-media în general și, în special, cele care prezintă subiecte intens polarizate: sociale, politice, religioase, de gen ori climatice. Se întâmplă mai ales când jurnaliștii își proiectează propriile opinii drept dovezi tari. Se uită prea repede avertismentul lui Daniel Patrick Moynihan: Fiecare are dreptul la propria sa opinie, dar nu la propriile dovezi și date experimentale fabricate ad hoc, adică nu poți minți și dezinforma transformându-ți propriile opinii în judecăți de valoare.
Când citiți într-un ziar sau pe un website o știre despre lucruri pe care le știți bine, dar sunt greșit prezentate, v-ați întrebat vreodată cât de mult din ceea ce se scrie despre lucruri pe care nu știți bine este, de asemenea, greșit? Dacă da, înseamnă că v-ați auto-consultat în legătură cu amnezia Gell-Mann.
Trebuie, de asemenea, să ne îngrijoreze efectul amneziei descrise mai sus pentru că ne place să credem că atitudinile publice față de schimbările climatice, de exemplu, sunt astăzi mai perspicace și mai informate, când de fapt ele implică în continuare, în cea mai mare parte, acceptarea fără îndoieli a „înțelepciunii” venite de surse mass-media și rețele de socializare. În toată lumea, nu numai în America sau România (!), majoritatea cetățenilor nu sunt oameni de știință, iar sistemul educațional nu produce prea multă educație științifică pentru un public mai larg. Cei mai mulți oameni nu au abilități să examineze singuri informațiile științifice și, de cele mai multe ori, nu au nici timpul, nici dorința să o facă.
În consecință, tot mai mulți preferă să se informeze rapid și comod din sursele menționate mai sus. Numai că, așa cum am demonstrat de nenumărate ori, mass-media și rețelele de socializare promovează foarte ușor și rapid fake news sau dezinformări. Și, după cum am observat de nenumărate ori în comentariile la articolele mele, oamenii tind să creadă și să acorde încredere surselor lor de informații în domenii care sunt în afara domeniului lor de specializare.
Trebuie, de asemenea, menționat că oamenii au încă încredere, uneori, în anumite povești. Dar, foarte important, este vorba despre povești care le confirmă credințele lor pre-existente. Ei știu mai bine și mai mult, sunt mai „experți” decât jurnaliștii sau autorii de pe Contributors. Cum este posibil? Am descris fenomenul încă din 2014, când am început să public articole despre fracturarea hidraulică a argilelor gazeifere.
În 2014, nu exista, după știința mea, nici un expert în România, pentru că, pur și simplu, nu se făcuseră fracturări hidraulice de mare volum în țara noastră. Ei, și? Asta-i o problemă?! De ce au inventat „nenorociții” de americani mari „universități” gratuite – Google, Wikipedia, YouTube? Ca să devină românii „experți” peste noapte în fracturarea hidraulică și să-l pună ei la punct pe „petrolistul” Crânganu! Citiți, vă rog, și vă minunați, ce au putut să scrie mulți comentatori pe marginea articolele mele din 2014-2015.
Dar un comentator mi-a atras atenția în mod dureros. Exasperat că a săpat degeaba prin subteranele internetului pentru a găsi dovezi că eram plătit să scriu despre fracturarea hidraulică, a răbufnit în final: Dacă nu scrieți pentru bani, atunci înseamnă că sunteți nebun!...Trist și dureros pentru cineva care, din sincer altruism, din dorința de a-și informa gratuit conaționalii, de a contribui la ridicarea standardului lor de cunoaștere a unor chestiuni care nu erau comune în știința și tehnologia românească la vremea respectivă. După zeci de articole, pline de informații științifice de certă calitate, înțesate de explicații pe înțelesul tuturor, un singur comentator a scris o dată un simplu „Vă mulțumesc că ne-ați lămurit ce înseamnă fracking”. No more comments.
Pentru a ilustra efectul amneziei Gell-Mann în cazul fracturării hidraulice, voi mai da câteva detalii lămuritoare.
La sfârșitul lunii octombrie 2014, cartea mea Gazele de șist și fracturarea hidraulică Între mit și realitate, prima de acest fel scrisă de un profesor român, a fost publicată de editura Integral. Directorul editurii, domnul dr. ing. Costel Postolache, a făcut eforturi deosebite pentru a o aduce la cunoștința opiniei publice din România. Lansarea oficială trebuia să aibă loc la Bârlad, orașul meu natal, apropiat de celebrul Pungești. Dar primarul de acolo a interzis lansarea, argumentând că locuitorii orașului s-ar putea deda la manifestări violente împotriva mea. Programările unor dezbateri publice la Universitatea București și Academia Română au fost respinse pe motive ne-explicite (dar pe care eu le bănuiesc). Nicio televiziune publică nu a vrut să organizeze o dezbatere pe marginii cărții tocmai lansate. În cele câteva zile petrecute în țară, am putut urmări la televizor principalii candidați din alegerile prezidențiale care urmau să aibă loc la începutul lunii decembrie 2014. Toți candidații pe care i-am văzut – Klaus Iohannis, Elena Udrea, Victor Ponta, Monica Macovei, Călin Popescu Tăriceanu – s-au declarat a fi împotriva fracturării hidraulice din Moldova și Dobrogea. Ce m-a surprins a fost aplombul teribil cu care argumentau niște oameni care nu aveau minime cunoștințe profesionale despre geologie, foraje, petrofizică, fracturare etc. De unde venea atunci acel aplombul, care mi-a stârnit o milă imensă pentru golul de cunoștințe exhibat în fața întregii națiuni? Din frecventarea unui jurnalism galben, de scandal și alarmist, din urmărirea pseudo-documentarului Gasland și a altor zeci și sute de bazaconii care colcăiau atunci pe internet. Poate că fiecare din cei numiți era conștient că mass-media națională (presă, televiziuni, radiouri, bloguri) au dat rateuri (fake news) în domeniile lor de specialitate; dar, suferind efectul de amnezie Gell-Mann, au luat de bune toate făcăturile prezente într-un domeniu de care de-abia auziseră cu ocazia lui Gasland. Iar producătorii de știri românești, având ZERO pregătire în subiectul fracturare, s-au repezit harnici la traduceri folosind tot soiul de material gratuite disponibile pe internet. A fost prima oară când am regretat inventarea internetului.
Un lucru care mi-a fost impus de platforma Contributors, imediat după publicarea articolului Gasland sau puterea manipulării (4 aprilie 2014) a fost să public un Disclaimer despre sursele mele de finanțare. Nimeni, absolut nimeni, dintre sutele de autori Contributors, nu a publicat ceva asemănător. Acum Disclaimer-ul este parte permanentă din profilul meu de autor (îl puteți citi în partea dreaptă a ecranului. Ei, și?! Ce-i cu asta? La fiecare nou articol despre clima în schimbare, există el puțin doi-trei anonimi „curajoși” care mă înjură permanent că sunt „petrolist”. Este această situație tot un efect al amneziei Gell-Mann sau o altă boală, mult mai gravă?
Internetul a facilitat enorm accesul nostru rapid și ieftin la informații care unora le confirmă propriile prejudecăți și pseudo-expertiza, creatoare de impostori semidocți și sfertodocți. Am sperat, ca multă lume de altfel, că tehnologiile digitale, bazate pe internet, vor fi utile pentru acumularea și dezvoltarea cunoașterii. Dar, observând ce s-a întâmplat în ultimii câțiva ani – erupții violente de fake news, fake data, atacuri la persoană, ucideri virtuale, cenzurări politico-ideologice etc. – trăiesc cu sentimentul că aceste tehnologii sunt incredibil de distructive. Și devin sfidări și provocări nu numai pentru jurnalism, ci și pentru știință, societate, democrație în final.
Un ultim exemplu:
Wikipedia și amnezia Gell-Mann
Fondată în 2001 de Larry Sanger (doctor în filosofie) și Jimmy Wales (antreprenor în domeniul internet), Wikipedia a devenit rapid cea mai mare și mai influentă enciclopedie din lume. Oferind acces gratuit (deși se pot face donații – eu le-am oprit însă cu câțiva în urmă), nu e de mirare că lumea se înfruptă din plin din cunoștințele adunate de alții și prezentate numai bune de îngurgitat, fără a mai fi nevoie de eforturile personale de căutare și selectare. Aproape că nu există articol publicat de mine pe Contributors care să nu conțină comentarii cu trimiteri la Wikipedia, considerată un bastion al adevărului.
Din păcate, așa cum am demonstrat de mai multe ori, conținutul articolelor de pe Wikipedia suferă de lipsa integrității datelor și/sau informațiilor. Flagelul primar care macină sănătatea etică a enciclopediei online este lipsa unei politici de neutralitate efective. Și această afirmație aparține chiar unuia dintre cei doi co-fondatori. Conform lui Larry Sanger (el a propus și numele enciclopediei), NPOV (Neutral Point of View) este o chestiune „moartă” la Wikipedia.[1]
Exemplele date de Sanger sunt numeroase: articolele din Wikipedia care se referă la chestiuni politice, religioase, încălzirea globală, vaccinul MMR (rujeolă, oreion, rubeolă), medicina alternativă, avort, liberalizarea drogurilor, adopțiile LGBT sunt prejudiciate (biased) de tendințe stângiste, liberale. Aceste prejudecăți ideologice și religioase sunt reale și îngrijorătoare, mai ales că este vorba despre o resursă informațională care continuă să fie tratată de mulți ca o lucrare de referință imparțială.
Paginile Wikipedia legate de socialism și comunism arată cum site-ul a devenit doar o simplă trambulină de susținere a stângii. Cele două pagini principale pentru „Socialism” și „Comunism” se întind pe o suprafață uriașă de 28.000 de cuvinte, și totuși nu conțin nicio discuție despre genocidele comise de regimurile socialiste și comuniste, în care zeci de milioane de oameni au fost uciși și înfometați.
Sanger mai contrastează și modul în care sunt prezentați în Wikipedia doi președinți americani.
Barack H. Obama pare a fi președintele favorit al Wikipediei. Pentru că articolul dedicat lui omite complet menționarea unor scandaluri binecunoscute: scandalul Benghazi, scandalul IRS, scandalul înregistrării telefoanelor AP, scandalul Fast and Furios, scandalul Solyndra, scandalul serverului de e-mail al lui Hillary Clinton și, desigur, scandalul Obamagate, în care Obama a fost personal implicat în supravegherea lui Donald Trump. Singurelele scandaluri menționate în articolul despre Obama sunt doar câteva pe care editorii stângiști de la Wikipedia le-au considerat mai puțin scandaloase (de ex., revelațiile lui Edward Snowden despre activitățile NSA).
Aplicând problema uleiului Wesson în acest caz, se poate desigur afirma că informațiile despre Obama sunt oneste, dau nu sunt integrale. Tratamentul acestor informații poate fi considerat corect, dar nu neutru.
Donald J. Trump „beneficiază” în schimb de un tratament pentru care termenul „neutru” este o glumă, scrie Sanger. De exemplu, sunt 5.224 cuvinte nu prea măgulitoare în secțiunea „Presidency”. În „Public Profile” (care în cazul lui Obama lipsește cu desăvârșire), secțiunile „Investigations” și „Impeachment” sunt complet negative, însumând circa 4.545 cuvinte. Adică secțiunile controversate sunt aproape la fel de extinse ca cele despre Presidency.
Unii vor spune că în articolele despre chestiuni științifice, Wikipedia nu aplică standardele „corectitudinii politice” și păstrează neutralitatea opiniilor. Dacă însă ne limităm la o singură temă științifică – schimbarea climei, vedem ușor că și articolele dedicate acestui subiect suferă de același activism ca și în cazurile politice și religioase.
Articolele despre clima în schimbare naturală și antropogenă sunt controlate de grupuri editoriale care exclud posibilitatea includerii punctelor de vedere diferite de ale elitei conducătoare de la Wikipedia. În multe cazuri, contribuțiile cercetătorilor cu un vag iz sceptic despre schimbarea climei, dar care își argumentează cu grijă concluziile cercetărilor lor, trebuie să treacă prin filtrul opiniilor și sitele cenzurii instituite de grupurile editoriale sau uneori de un singur lider decizional (vezi cazul lui William M. Connolley, pe care l-am descris în Poliția științei și sfidarea consensului).
Iar când cenzurarea argumentelor scepticilor climatici nu mai este suficientă, Wikipedia trece brutal la eliminarea (virtuală) a celor care nu cred în încălzirea antropogenă a climei.
