Prezenta la protestele din Istanbul lui Halit Ergenc, actorul deja celebru in Balcani care il joaca pe Soliman Magnificul in hitul Kanal D Suleyman - sub domnia iubirii, nu a fost intamplatoare. Si Suleyman, dar si un alt film turcesc, Fetih 1453, sunt produse cu o profunda amprenta ideologica. Iar punctul de coliziune dintre Orient si Occident este, in aceste decenii, evident, Turcia, scrie Iulian Comanescu, pe blogul lui.

Ergenc a fost aplaudat la proteste nu numai pentru ca este o celebritate pur si simplu, ci si fiindca e protagonistul unei productii care a fost criticata nu odata de premierul Erdogan. Motivul: faptul ca Soliman din film nu traieste deloc dupa preceptele islamice pe care le promoveaza Partidul Dreptatii si Justitiei al primului-ministru. Apetitul lui Soliman pentru vin si femei e verosimil intr-o epoca in care mahomedanismul avea mai multe acceptiuni decat cea vizibila astazi. Mai interesant e insa faptul ca un serial cu asemenea succes este si un soi de bumerang ideologic. Recep Tayyip Erdogan si partidul sau sunt, in ultima instanta, o reactie la kemalism, curent reprezentat in parlamentul turc de Partidul Republican al Poporului si fondat, odata cu Turcia moderna, de Ataturk. Vrand-nevrand, propovaduind valorile religioase islamice, forta politica pe care o controleaza Erdogan intra in filiatia ideologica a Imperiului Otoman, cel in care sultanul era totodata si calif. Or Suleyman-serialul tulbura serios apele tocmai din acest punct de vedere, fiindca probeaza o anumita fractura intre islamismul radical de astazi si perioada de maxima inflorire otomana.

Daca pare greu de crezut ca un produs comercial de acest tip poate fi incarcat de mesaj sau semnificativ ideologic, e cazul sa remarcam ca in productiile de fictiune turcesti lucrurile sunt departe de a fi lasate la voia intamplarii. Turcia lanseaza pe banda seriale TV care au inceput sa aiba succes nu numai in Balcani, ci si in tarile arabe, dupa ce piata TV s-a liberalizat si acolo, ca urmare a Primaverii din 2011. Foarte ieftine si omniprezente pe teritoriul fostului Imperiu Otoman, serialele turcesti pornesc in mod curios de la premise politice destul de serioase si chestiuni spinoase social. Am dat intr-un alt loc exemplul numit Yabanc Damat (Mirele strain), o poveste de dragoste intre o fata turca si un tanar grec, care a avut atata succes, incat, cu toata rivalitatea dintre cele doua tari, a fost preluata si de o televiziune greceasca. Kurtlar Vadisi (Valea Lupilor), un serial politist, incepuse un sezon in care protagonistul avea probleme de rezolvat in regiunea kurda, dar a fost oprit de CNA-ul de la Ankara fiindca se referea la kurzi, o poveste tabu in Turcia.

In plus, relatiile proaste dintre Recep Tayyip Erdogan si proprietarul Kanal D, grupul media pe nume Dogan Yayￄn Holding AS, sunt de notorietate. In 2009, guvernul turc amenda cu 3,8 miliarde de dolari (ati citit bine) Dogan, in urma unui 'control de rutina'. Controlul a venit dupa un conflict intre ziarele Dogan si autoritati din guvernul Erdogan.

Criticand in mod repetat Suleyman, Erdogan a contaminat politica de ceea ce Baudrillard numea hiperrealitate, campul in care faptele si fictiunea, sau reflectarea lor virtuala, se amesteca. Si care incepe sa devina singurul tip de realitate (daca putem sa-i mai spunem asa) posibila astazi. Iar dovada ca lucrurile merita vazute din acest unghi e prezenta la evenimentele din Gezi a altui sultan.

In 2012, in cinematografele din Turcia avea premiera un lung-metraj pe nume Fetih 1453 (Cucerirea, 1453), o versiune cu iz de Game of Thrones si 300, dar mai naiva decat acesta din urma, a Cuceririi Constantinopolului. Filmul a fost nu numai un succes de box office, ci si o pleasca pe capul formatiunii lui Erdogan. Premierul turc a caracterizat Fetih ca 'bine facut', iar din zona partidului de guvernamant au venit chiar propuneri ca lung-metrajul sa fie difuzat in scoli.

Filmul - din care puteti gasi fragmente pe YouTube, ca sa va edificati - e 'bine facut' cel mult din punctul de vedere al preferintelor ideologice ale lui Erdogan si al gustului publicului. Cu un buget de 18 milioane de dolari, a facut incasari de peste 65. Insa aiurelile istorice l-ar fi facut pana si pe Sergiu Nicolaescu sa sughite, incepand cu movul-guma de mestecat in care umbla imbracat Constantin al XI-lea, ultimul imparat bizantin, probabil opinia realizatorilor despre purpura imperiala. Acelasi imparat apare intr-o cada de baie, alaturi de cateva frumoase, desi relatarile istorice spun ca era preocupat mai degraba de rugaciune. In fine, Mahomed al II-lea are o justificare morala pentru cucerirea orasului in faptul ca, din nou, Constantin al XI-lea era nu doar afemeiat si mov, ci si stupid: conspira impotriva Sultanului incurajand un pretendent la tronul acestuia.

Pentru oricine a vazut o harta a acelor timpuri, e clar ca o astfel de idee ar fi fost sinucigasa. Constantin al XI-lea a facut, e drept, ceva asemanator, dar numai in extremis, atunci cand agresiunea lui Mahomed era inevitabila. Colac peste pupaza, dupa cucerire, Mahomed tine un discurs respectuos si simtit la trupul imparatului, gest si el plin de conotatii ideologice. Relatarile referitoare la soarta lui Constantin al XI-lea sunt contradictorii; dupa toate probabilitatile, a disparut in lupta, lucru care a dat nastere unei legende grecesti, a Imparatului de Marmura. Conform acesteia, ultimul imparat bizantin s-ar fi transformat in statuie dupa intrarea otomanilor in oras, dar va reveni pentru a-si recuceri orasul in fruntea armatelor.

Imparatul de Marmura este una din insertiile in folclor ale altui curent ideologic radical, asa-numita Megali Idea (Marea Idee) greceasca, care se leaga de recucerirea Constantinopolului, in secolul al XX-lea. Acesta e contextul in care trebuie judecata scena cu Mahomed la trupul imparatului din Fetih.

Discursul motivational pe care acesta il tine grecilor refugiati la Sfanta Sofia nu a existat nici el. In realitate, constantinopolitanii prinsi acolo au fost impartiti de turci in mai multe categorii, in functie de pretul pe care urmau sa-l obtina pe acestia la vanzarea ca sclavi.

Insa interesant, la intreaga poveste, e faptul ca in Mahomed nu are nevoie de o justificare politica sau etica mai profunda pentru agresiune. Acolo unde un ideolog occidental ar fi pus un tratat sau macar cateva editoriale lungi, in Fetih apare un vis-premonitie de la anul 627, in care Mahomed (profetul, nu imparatul) isi anunta discipolii ca Bizantul va fi cucerit de un imparat si o armata binecuvantata.

Ceea ce e trist, in toata aceasta aiureala, e ca Mahomed al II-lea a fost intr-adevar un personaj remarcabil. Vorbitor al mai multor limbi straine, a cucerit Constantinopolul la numai 21 de ani. A fost mai clement cu populatia greceasca decat latinii care distrusesera orasul cu 250 de ani inainte si i-a permis acesteia, dar si evreilor si altor minoritati, libertatea de credinta, pentru a se lansa imediat dupa cucerire intr-un program de reconstructie a orasului.

Daca ati rezistat pana aici, in descalcirea acestor complicate ite istorico-ideologice, e cazul sa primiti o recompensa: celalalt sultan care a aparut la protestele din Parcul Gezi e chiar Mahomed al II-lea. A trecut neobservat de presa romaneasca faptul ca Devrim Evin, interpretul acestuia din Fetih 1453, a refuzat sa participe la sarbatorirea a 560 de ani de la Cucerirea Constantinopolului, preferand sa se alature manifestantilor din parc. Pana la intoarcerea Imparatului de Marmura, Sultanii de Celuloid se dovedesc personaje redutabile.

Articol scris pentru editia de joi, 27 iunie, a saptamanalului Dilema veche.

Comenteaza pe blogul lui Iulian Comanescu.