Într-un interviu acordat recent lui Cătălin Gomboş de la Radio România Actualități am fost întrebat despre viitorul Turciei din perspectiva tulburărilor actuale. Răspunsul nu a putut fi inclus în dimensiunea sa originală în programul respectiv din motive editoriale, de înțeles. Chestiunea este însă importantă pentru stabilitatea regională și, astfel, ar trebui să fie importantă și pentru politica externă românească. Prin urmare am decis sa produc acest text pentru a da detaliile necesare, cred eu importante și utile. Este totodată important să precizez din capul locului că textul de faţă se bazează pe aproximativ doisprezece ani de studiu academic al fenomenului politic turcesc, eu activând în perioada aceasta ca profesor de știinte politice și studii europene la Izmir University of Economics.
Prefer să iau ca reper în explicația mea nu demonstrațiile de stradă care domină știrile despre Turcia în ultima săptămână, ele fiind mai degrabă o consecință, o variabilă dependentă de procese cu mult mai profunde, istorice, prin care trece societatea turcă de la începutul anilor 2000. Mai degrabă aș porni de la definiția actuală a statului turc drept “kemalist”, “secular” și “naționalist”, trei concepte fundamentale în Constituția de la 1982, cea încă în exercițiu dar impusă de junta condusă de generalul Kenan Evren după lovitura militară de stat din 12 septembrie 1980. Acea lovitură de stat a venit după o alta, în 1960. Ambele au fixat la vârful ierarhiei politice din Turcia așa-numitele elitele kemaliste, fanatice apărătoare ale conceptelor enumerate mai sus. Aceasta “fixare” a adus cu ea și consolidarea respectivelor elite în aparatul birocratic de stat, inclusiv în educație, în forțele armate și în forțele de securitate internă, inclusiv în poliție și jandarmerie.
În România există un discurs dominant despre această stare de lucruri ce poate fi rezumat în următoarea frază: “Turcia este un stat secular, de tip occidental, pentru că armata lui Atatürk veghează”. Acest raționament este doar parțial valid și, ca atare, extrem de nociv față de imperativul unor relații corecte ale României cu Turcia, mai ales astăzi. Armata a reacționat numai de două ori cu armele în momente în care republica seculară părea amenințată. În toată longue durée a acestei republici, poporul însuși s-a ridicat împotriva islamizării, cu convingerile sale democratice și prin disponibilitatea sa de a ieși în stradă când drepturile politice i-au fost amenințate. Armata a intervenit doar când dezordinea publică ducea către anarhie. În timp, însă, doctrina kemalistă s-a îndepărtat semnificativ de principiile lui Mustafa Kemal Atatürk. Puțină istorie este deci necesară pentru a înțelege ceea ce trăim azi.
Fondatorul Turciei a decedat în anul 1938, lăsând în urmă conflicte interne ce anunțau un secol extrem de agitat în relația dintre noul stat național, total diferit de sistemul multinațional otoman, și comunitatea sa politică. Milioanele de etnici kurzi și milioane de credincioși alevi în particular nu se încadrau în rigida definiție mono-etnică și seculară din doctrina de stat, favorizând de fapt majoritatea musulmană sunni. Constituția de la 1924 exprima această rigiditate care avea să fie afirmată din nou în Constituția de la 1961. Ideologia călăuzind lovitura de stat din 1960, elaborarea Constituției din 1961 și, mai ales, lovitura de la 1980 și Constituția din 1982, încă în vigoare, au marcat însă o radicalizare a kemalismului. Cel ce i-a urmat lui Mustafa Kemal la putere, fostul său aide-de-camp din Războiul de Independență, Ismet Inönü, a fost păstorul acelei radicalizări, ajutat de mișcări naționaliste precum Ülkü (Idealul) şi de Partidul Republican al Poporului (CHP), partidul-stat al lui Atatürk.
Rezultatul a fost un naționalism de stat feroce, îndreptat deschis împotriva tuturor segmentelor ale comunității politice care nu erau nici etnic turce și nici religios musulmane sunni. Milioane de oameni. Atitudinea statului față de rebeliunile kurde din 1925 și din 1938 ilustraseră pe deplin lipsa de scrupule a regimului Inönü în acest sens. În 1938, mai cu seamă, reacția armatei la rebeliunea din zona Dersim, casă a kurzilor alevi, a fost extrem de sângeroasă. Mii de oameni au fost masacrați și aviația turcă a avut un rol important, unul din aparate fiind pilotat de prima femeie pilot militar a Turciei, Sabiha Gökçen. Fata aceea a fost adoptată de Mustafa Kemal iar cel de-al doilea aeroport al Istanbulului încă poartă numele ei. Orice kurd sau alevi trecând pe acolo știe asta. Noi nu ştim. În plus, compoziția etnică a zonei Dersim a fost fundamental alterată prin dislocări de populație. Şcoli de fete au fost înființate pentru a fi îndoctrinate ele și, implicit, copiii lor cu ideologia naționalistă de stat, iar numele Dersim a fost șters de pe hartă și din manualele de istorie, fiind înlocuit cu turcescul Tunceli.
Ulterior acestui episod, toata programa națională de istorie și geografie a fost turcificată, kurzii primind numele de “turci munteni”. Anterior, legea prenumelor 2525/1934 introducea prenumele obligatorii dar impunea ca acestea să fie dintr-o listă de opțiuni, toate indicând identitatea etnică turcă. Orice prenume non-turce deveneau astfel ilegale. Legea populației din 1972 avea să interzică, de asemenea, și numele non-turce, astfel fiind ilegalizată orice identitate personală și colectivă non-turcă. Raportul anual al Comisiei Europene din 2011 consemnează refuzul unei curți de justiție din sud-estul Turciei în același an de a accepta dreptul unui cetățean turc de etnie siriacă și religie creștină siriacă de a reveni la prenumele original al familiei, curtea respectivă invocând chiar legea din 1935.
Apoi, o lege din 1965 a interzis menționarea limbii materne și a identității etnice și religioase a respondenților în recensăminte, restricție încă în vigoare. Astfel, având în vedere și etno-centrismul radical al programei educaționale, absolut toate formele identitare non-turce și non-sunni au dispărut treptat din prezentul politic și din memoria colectivă a trecutului. Sau, cel puțin, așa se dorea. Nu este deci de mirare că opoziția față de statul kemalist a crescut gradual în anii ’70 și ’80, panica cuprinzând autoritățile mai ales când stângismul, profund influențat de socialismul comunist revoluționar din occident, a început să domine această opoziție, în plin Război Rece.
Organizația teroristă PKK a apărut și ea în acel context, în 1978, militând deschis pentru separatism dar, la vremea aceea, fără a purta o luptă armată împotriva Ankarei. Cu trei ani înainte, partidul istoric CHP, condus acum de Bülent Ecevit, fusese înlocuit la putere de o coaliție condusă ca Prim-Ministru de Süleyman Demirel (Partidul Justiției) și din care mai făceau parte un Front Naționalist, Partidul Salvării Naționale de orientare islamic-fundamentalistă condus de Necmettin Erbakan și Partidul Mișcării Naționaliste (MHP) condus de fundamentalistul naționalist Alparslan Türkeș. Aceste grupări politice radicale au reuşit cu aceea ocazie să se infiltreze şi în structurile de securitate ale statului, mai ales MHP, cu consecințe grave pentru prezent. Au rezultat o seamă de asasinate şi alte tulburări majore care au adus Turcia în pragul unui război civil. Mii de oameni au fost ucişi, de stânga dar şi de centru sau dreapta, mai ales membri ai grupărilor socialiste şi comuniste (masacrele din Piața Taksim din Istanbul 1977 şi Bahçelievler 1978), precum și cca. 100 de alevi (Kahramanmaraş 1978). Bandele cele mai active în aceste omoruri au fost aşa-numiții Lupi Gri din organizația de tineret MHP, considerați responsabili şi pentru alte crime politice încă neelucidate.
Reacția armatei era dorită, așteptată, şi s-a manifestat prin lovitura de stat de la 12 septembrie 1980, condusă de generalul Kenan Evren. Sângeroasă, poate mai distructivă decât crimele pe care dorea să le curme, lovitura aceasta a adus cu ea alte mii de morți şi sute de mii de arestări soldate cu peste cinci sute de condamnări la moarte executate. Ceea ce a urmat a depăşit însă așteptările. Toate partidele politice au fost interzise și următoarele alegeri, în 1983, au fost deschise doar pentru trei partide creeate prin colaborare cu atot-puternicul Consiliu de Securitate Națională controlat de Kenan Evren. Democrația turcă avea astfel să fie subordonată celei mai restrictive interpretări a doctrinei kemaliste pentru următorii ani. Între timp, în 1985, PKK-ul condus de Abdulah Öcalan a început campania sa armată separatistă împotriva unui stat care părea decis să turcifice fiecare individ și fiecare comunitate din țară. Nu numai că pronunțarea cuvântului “kurd” a fost interzisă în public, dar Kenan Evren chiar a numit din nou această vastă și veche comunitate “turci munteni”, sugerând revenirea la politica sângeroasă din anii ’30. Ironic, Europa de vest se pregătea între timp să pună bazale Uniunii ce se vroia post-națională.
În ciuda unei încercări de deschidere inițiate de Turgut Özal care i-a urmat lui Kenan Evren și care chiar a șocat, alături de alți membrii ai administrației, recunoscând public originea sa etnică kurdă, proiectul liberalizării Turciei a murit din fașă odată cu moartea încă suspectă a lui Özal însuși în 1993. O liberalizare a acestei țări, adică o transformare a sa nu numai într-un stat democratic, ci într-o democrație liberală, mai avea mult de așteptat. Venit la putere în 2002, Partidul Justiției și Dreptății (AKP) părea a-și asuma această sarcină. Descendent din interzisa formațiune fundamentalistă a lui Necmettin Erbakan, AKP părea legitim îndreptățit să poarte flamura unor reforme fundamentale. Politica de deschidere democratică față de minoritatea kurdă chiar dădea astfel de speranțe, în vreme ce conservatorii religioși erau și ei din ce în ce mai favorizați, chiar cu riscul ca elitele kemaliste să devină din ce în ce mai iritate. Și iritate aveau neîndoielnic să devină.
Investigații judiciare de mare amploare au fost inițiate în cazuri ce sugerau cât se putea de clar legături între serviciile de informații și securitate ale statului și organizații ultra-naționaliste dar și între aceleași organizații de stat și…militanți kurzi. Exemple în acest sens includ cazurile Susurluk (1996) și Șemdinli (2005) dar multe alte asasinate par a fi conectate cu organizația din spatele acestor cazuri, JITEM, o unitate armată de informații a Jandarmeriei. Cazurile din instanțele turce de după 2002, Ergenekon și Balyoz, par a indica din ce în ce mai clar că JITEM se află în spatele a nenumărate crime. Victimele au variat de la membri ai administratiei locale și ai poliției din zona vastă locuită de kurzi, până la ziariști, artiști sau profesori și mulți alții. Există suspiciuni, până acum neconfirmate clar în anchete, despre implicarea JITEM în uciderea misionarului Andreea Santoro, a trei alți preoți și chiar și a respectatului scriitor turc de etnie armeană Hrant Dink. Tentative de lovitură de stat sub coduri precum Ergenekon au fost oprite și justiția se ocupă acum de ele, mulți militari fiind închiși în vederea judecății sau în așteptarea verdictelor. Printre ei se află ofițeri care au deținut funcții de comandă în JITEM, a cărui existență și operațiuni au devenit astfel imposibil de tăgăduit de către conducerile armatei, jandarmeriei, și ai serviciilor secrete. Se pare că, într-adevăr, multe din crimele puse pe seama PKK sau a altor organizații teroriste în Turcia au fost de fapt comise cu știrea și uneori chiar organizate de astfel de instituții mai mult sau mai puțin ilegale ale “statului din adânc” (derin devlet), eufemism pentru rețeaua birocratică dominată de elemente fanatice ale elitelor naționalist-kemaliste.
Trenarea în instanțe a cazurilor Ergenekon și Balyoz în acest context este cel puțin iritantă pentru cei care așteaptă dreptate după crimele ultimelor patru decade. Inițiativa de deschidere democratică a statului față de minoritatea kurdă, deși pornită cu entuziasm în 2005 și aducând, spre exemplu, programe de televiziune în limba kurdă în casele oamenilor, trenează și ea. Inițiativa recentă a AKP de a rezolva problema kurdă prin dialog cu liderul PKK Öcalan, întemnițat pe viață în insula Imrali, este una deosebit de riscantă. Ea nu poate fi separată de eforturile de elaborare a unei noi Constituții, eforturi care sunt însă îngreunate la ora actuală de unele “linii roșii” ale celor patru partide prezente în parlamentul turc (Meclis, citit “medjlis”), mai cu seama de propunerea AKP de a se institui un regim prezidențial. Acest lucru ar însemna instalarea lui Recep Tayyip Erdoğan (citit Redjep Taiip Erdooan) ca viitor preşedinte ales de popor (până acum Preşedintele a fost ales de parlament) şi cu puteri periculos de mari. Nici CHP și nici MHP nu acceptă această propunere constituțională în vreme ce Partidul Păcii și Democrației (BDP), pro-kurd, așteaptă concesii majore. Situația aceasta este exploatată de ultra-naționaliștii MHP și de naționaliștii kemaliști din CHP pentru a acuza public AKP-ul de colaboraționism cu kurzii în aşezarea constituțională a viitorului Turciei pe baze altele decât cele tradiționale, secular-kemaliste. Și de aici începe spectacolul protestelor din aceste zile. Există pentru unii de aici, din Turcia, teama că se repetă scenariul de la sfârșitul anilor ’70. Prea multe facțiuni, prea mulți dezamăgiți, prea multă suspiciune.
Seculariștii au dreptate. Femeile purtând vălul islamic au acum dreptul de a intra în școli iar vânzarea alcoolului este restricționată la magazine (nu în restaurante) între 22.00-06.00. Acestea sunt limitări care in mod clar indică mentalitatea islamului consevator cu care republica laică este incompatibilă. Ca să nu mai vorbesc despre ridicola solicitare a autorităților de la metroul din Ankara ca tinerii să nu dea semne de imoralitate în public (sărutul), aceasta ducând la protestul spontant din partea a numeroase cupluri sărutându-se în capitala lui Atatürk. Militanții pentru drepturi civile au și ei dreptate. Arestarea a numeroşi jurnalişti din varii motive, preconizata înlocuire a firmelor de pază cu poliția de stat în instituții de învățământ, inclusiv în universități (poate cea mai periculoasă mişcare), precum şi riposta disproporționat violentă a poliției la demonstrațiile paşnice ale populației (nu numai în cazul protestelor din aceste zile) dau serioase motive de teamă. La acestea se adaugă faptul că, începând cu anul 2005, forțele de poliție au fos multiplicate de către guvernul AKP prin recrutarea unor noi membri din păturile sărace și conservatoare ale populației. Mii de astfel de noi polițiști au apărut de atunci, cel mai probabil slab pregătiți, ceea ce ar putea explica zelul lor orb, tipic conservator, împotriva tinerilor protestând pe străzi. Naționaliștii sunt şi ei revoltați de inițiativa soluționării problemei kurde precum şi de proiectul constituțional care promite să elimine definiția etnic-monolitică a națiunii, recunoscându-i diversitatea etnică şi culturală. Cei de stânga sunt şi ei ațâțați de orientarea vădit neo-liberală a guvernului AKP, mai ales având în vedere că această orientare pare a-i favoriza pe oamenii de afaceri apropiați AKP-ului.
Într-o concluzie sumară, bazată însă pe detaliile de mai sus, se poate spune deci că societatea turcă trece printr-o transformare profundă, poate la fel de profundă ca cea din anii ’20. Partidul de guvernământ şi-a asumat riscurile politice ale acestei transformări, inițiind-o cu un curaj demn de admirație. S-ar putea însă ca frânghia pe care merge să fie mult prea subțire, mai ales când se trezeşte acum cu un lider despre care credea că este locomotiva succesului dar se dovedeşte a fi doar un alt lider îmbătat de putere, încăpățânat în a-şi impune obsesivul proiect al republicii prezidențiale şi din ce în ce mai impulsiv. Pe scurt, Erdoğan devine cu rapiditate o povară pe umerii partidului. Protestele din aceste zile aduc deci în arena publică două tabere vechi din Turcia: cei ce vor o republică autentic liberal-democratică și cei ce vor încremenirea pe mai departe într-o pseudo-democrație neliberală, sub un lider autoritar, cu o elită care să definească posibilitățile politice în modul tradițional restrictiv al ultimilor 90 de ani.
În opinia mea, tabăra liberal-democrată nu are avantajul unei tradiții interne de democrație liberală şi nici pe cel al unei concepții coerente despre ce poate însemna aceasta. Nesprijinită de forțe interne dar mai ales externe, ea se va înclina până la urmă în fața vreunei facțiuni atot-știutoare și inerent autoritare, din orice parte politică ar veni ea. Un popor care nu a cunoscut comunismul şi care, iată, este viu și apt sa lupte pentru drepturile sale politice, ar putea astfel să fie până la urmă înfrânt de propria istorie, sumbră și rigidă. Ar exista o șansă: încurajarea Ankarei de a continua pe linia reformelor în contextul ascensiunii sale în clubul Uniunii Europene. Știu că sunt mulți care se opun acestei perspective dar cred că acei oameni nu înțeleg nici relațiile internaționale contemporane, nici evoluțiile regionale, nici esența Uniunii care nu poate avea un viitor coerent fără a-și proiecta politica proprie la Marea Neagră. Iar un astfel de viitor este imposibil fără includerea Turciei în proiectul european. Implicit, politica externă românească ar trebui să reflecte o gândire pe termen lung în acest context, acordând prioritate integrarii europene a zonei Mării Negre cu mult mai multă seriozitate și așezare de minte decât până acum. Ceea ce face imperativ necesară cunoașterea, înțelegerea și susținerea devenirii politice a Turciei și a celorlalte țări riverane Mării Negre. Dar acest subiect aparține unei alt, mult mai vast proiect analitic pe care au datoria să îl aprofundeze din ce în ce mai mult mai ales mediile academice de la noi.
