Motto: Amputarea simţului proporţiilor este moştenirea cea mai durabilă a totalitarismului
Corolarul mai puţin vizibil al actualei crize identitare româneşti încorporează efectele subtile ale procesului de transformare prin care a trecut România în ultimii 23 de ani. O falie invizibilă uneşte cauzele profunde ale acestei crize, polarizând societatea românească în ansamblul său: este vorba despre mai vechea luptă dintre Vechi şi Nou,dintre partizanii status quo-ului subdezvoltării şi promotorii schimbării. Ca orice război cultural, conflictul dintre Vechi şi Nou este în primul rând o confruntare a elitelor.
O elită cripto-comunistă a supravieţuit în România mai bine de 20 de ani mimând oportunist şi formal un ataşament mai mult sau mai puţin vag exprimat pentru valorile euro-atlantice adoptat ca unica soluţie de auto-perpetuare după prăbuşirea în 1991 a sistemului de alianţe geopolitice patronat de Uniunea Sovietică. Particularitatea anului 2012 rezidă în maturizarea transformărilor din societatea românească până la un nivel dincolo de care balanţa fragilă a coabitării în societate riscă să declanşeze un iremediabil proces de eroziune a intereselor şi conexiunilor acestei elite politico-economice.
Condamnarea lui Adrian Năstase a fost avertismentul inconturnabil al apropierii de punctul critic dincolo de care perpetuarea realităţilor unilateral convenabile ale tranziţiei post-comuniste riscă să devină imposibilă. Frontiera psihologică a Rubiconului a fost străpunsă în România în această vară. Schimbarea radicală de ton şi anvergura reacţiei revanşarde declanşate la începtului lui iulie 2012 sunt direct proporţionale cu ameninţarea pe care o reprezintă pentru această elită cripto-comunistă recuperarea de către societatea românească a formelor şi fondului european puse în paranteză de regimul comunist.
Cauzele şi procesele acestui fenomen sunt în primul rând interne, însă există şi agenţi de subordonare externă integraţi într-un complex proces de concertare şi realiniere la evoluţii externe ce vizează arbitraje geostrategice de durată în periferia estică a Uniunii Europene şi a NATO. Dacă asistăm astăzi la strângerea rândurilor de către adepţii ad-hoc ai neo-balcanismului de reflexie post-totalitară şi la aparentul lor succes, nu înseamnă că toate jocurile au fost făcute iar partida este încheiată. Aparenţele pot fi înşelătoare. Nu cred că partizanii trecutului vor avea câştig de cauză şi explic mai la vale de ce.
De unde venim
Nu este prima oară când societatea românească trece prin crize existenţiale. La mijlocul secolului XIX, în condiţii aparent imposibile, o restrânsă elită pro-occidentală reuşea să scoată o parte din teritoriile româneşti din exteriorul Carpaţilor de pe orbita Rusiei şi a Imperiului Otoman. Manevrând cu abilitate în contextul favorabil creat în urma înfrângerii Rusiei în războiul Crimeei (1853-1856), această elită punea bazele României moderne în 1859. Un proces laborios, început cu eliminarea domniilor fanariote în 1821-1822 şi continuat cu capitalizarea efectelor Regulamentelor Organice şi a programului ideologic al revoluţiilor de la 1848, culmina finalmente cu infiinţarea Principatelor Unite sub protecţia puterilor garante ce asiguraseră înfrângerea Rusiei, consacrând astfel închiderea pentru Rusia a culoarului dunărean către Balcani şi către strâmtorile Bosfor şi Dardanele.
Fără luciditatea şi angajamentul elitelor interne ce promovau schimbarea, procesul de unificare a celor două principate româneşti din exteriorul arcului carpatic (Valahia şi Moldova) nu ar fi depăşit compromisul minimalist preconizat de puterile garante în urma Tratatului de la Paris (1856). Reformele lui Cuza şi emanciparea politico-economică din timpul domniei lui Carol I au înscris România definitiv pe orbita culturii occidentale, fapt remarcabil pentru un popor latin ce încă mai folosea alfabetul chirilic la mijlocul secolului XIX (alfabetul latin, parte a firescului imperceptibil de astăzi, îşi păstrează încă întreaga încărcătură iniţială pentru românii din Republica Moldova, obligaţi să-şi scrie limba în alfabet chirilic până relativ recent). Această emancipare nu a asigurat doar reconectarea ţării la Europa Occidentală ci a permis în acelaşi timp menţinerea României de atunci în afara sferei de influenţă a Rusiei, recunoaşterea internaţională a independenţei statului român din 1878 realizându-se prin antagonizarea de durată a Rusiei şi a intereselor acesteia în Balcani şi la gurile Dunării.
Doar privind retrospectiv se poate observa diferenţa uriaşă existentă între momentul revoltei lui Tudor Vladimirescu la 1821 şi momentul instalării pe tron a lui Carol I la 1866, tot aşa cum între România de la moartea lui Carol I în 1914 şi cea de la înscăunarea sa în 1866 nu se mai poate pune semnul egal. Dincolo de tarele inerente extragerii din subdezvoltare, dincolo de partizanate şi reflexe balcanice mai mult sau mai puţin recurente, România a realizat în această perioadă progrese de neînchipuit cu un secol înainte, societatea românească intrând în prima conflagraţie mondială cu o elită pro-occidentală determinată să continue un program naţional conturat pentru prima oară în cursul revoluţiilor de la 1848.
După parcurgerea uneia dintre cele mai severe crize existenţiale între iarna lui 1916 şi primăvara lui 1918, şi doar cu preţul unor imense sacrificii, conjugate cu efortul şi lupta naţională a elitelor româneşti din Austro-Ungaria şi Rusia ţaristă, statul român ajunge să finalizeze la 1 decembrie 1918 integrarea formală a principalelor teritorii locuite majoritar de români, încheiând astfel un exemplar parcurs ascendent de renaştere şi reconstrucţie naţională, gestionat integral de o succesiune de elite ataşate valorilor Europei Occidentale.
Parcursul interbelic al României după Marea Unire de la 1918 este definit de evoluţiile contradictorii ale societăţii româneşti, redescoperită în contextul unei comunităţi naţionale lărgite, aflată în plin proces de integrare internă şi forţată să răspundă dramaticelor provocări ale perioadei interbelice dintr-o poziţie geopolitică aflată atunci, ca şi acum, la frontiera estică a Europei Occidentale. Vectorii principali ce marchează România până la intrarea în a doua conflagraţie mondială sunt (a) frontiera directă cu RusiaSovietică, (b) criza identitară a Europei Occidentale (ascensiunea fascismului, marea criză economică din 1929-1933) şi (c) Pactul Ribbentrop – Molotov (23 august 1939). Tranziţia rapidă după 1945 spre realităţile războiului rece şi amânarea deznodământului final pentru cel de-al doilea semnatar al pactului Ribbentrop – Molotov (URSS) până la secvenţa anilor 1989-1991 a condus la restabilirea României în sfera de influenţă a Rusiei, reinventată de această dată în superputere mondială sub numele de Uniunea Sovietică, patria de origine a totalitarismului comunist.
Ce ne-a lovit
Comunismul totalitar şi tancurile lui Stalin. Originile Partidei vechi (cripto-comuniste) din actuala criză identitară românească pot fi trasate în transformările profunde aduse de ocupaţia sovietică în România (1945-1958) şi în mecanismele statului totalitar creat în România sub tutela Uniunii Sovietice. Elementul definitoriu pentru România acelei perioade este reprezentat de eliminarea completă şi sistematică a elitelor României interbelice în perioada 1945-1962.
Violenţa şi exhaustivitatea acestui proces de anihilare fizică, culturală şi ideologică a elitelor pro-occidentale româneşti interbelice sunt cauza decalajului politic existent în epocă între România şi ţările comuniste din Europa Centrală (Polonia 1956, Ungaria 1956, Cehoslovacia 1968), ţări în care continuitatea cu elitele interbelice a fost menţinută şi după venirea comuniştilor la putere. Faptul că relaxarea sistemului comunist din România a fost superficială şi de scurtă durată (1962-1972), fiind urmată ulterior de perioada neostalinistă a regimului Ceauşescu, nu a făcut decât să accentueze acest decalaj chiar şi faţă de comunismul central-european, în primul rând în plan social şi cultural, dezastrul economic fiind doar consecinţa firească a corupţiei şi a înapoierii sistemului politic comunist (neostalinist) din România lui Ceauşescu.
Atunci când Polonia se revolta (1980-1988) iar celelalte ţări comuniste din Europa Centrală erau în proces de erodare vizibilă a eşafodajului de putere a partidului unic, deschizându-se timid către Europa Occidentală, România trăia din plin distopia şi absurdul umilitor al Epocii de Aur, prizonieră a cultului personalităţii lui Ceauşescu şi a sistemului său de represiune (Valea Jiului 1977, Braşov 1987). Cazul României sub Ceauşescu este absolut singular în contextul comunismului european prin supravieţuirea tardivă şi consolidarea în formă exacerbată a cultului personalităţii conducătorului partidului unic (Albania lui Enver Hoxha fiind unicul caz european relativ similar însă doar aproximativ comparabil).
Recepţia relativ slab contestată în rândul populaţiei a cultului maoist construit în jurul lui Nicolae Ceauşescu, însoţită de implementarea la scară largă a delirului imposturii totalitare a Epocii de Aur îşi au cauza principală şi piatra de temelie în eficienţa extrem de ridicată a procesului de dislocare şi anihilare prin violenţă fizică a elitelor interbelice ale României, urmat de înlocuirea acestora cu noi elite forjate în anii stalinismului şi ocupaţiei sovietice (cea mai mare parte a regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej).
Chiar dacă România interbelică era departe de a fi o societate ideală, nu era totuşi o societate integral deprimată şi nici o societate în care indivizii se autoreprezintă ca oameni care nu mai cred în nimic şi pentru care speranţa în mai bine este inexistentă. România dintre cele două războaie mondiale se bucura de naivitatea începuturilor, avea repere valorice şi elite autentice, afiliate cultural Europei Occidentale, aceste elite fiind implicate activ în domenii semnificative din societate (cercetare ştiinţifică, antreprenoriat industrial şi comercial, finanţe, drept, educaţie, cultură, jurnalistică). Dincolo de angoasele personale sau derivele individuale ale multora din membrii elitei intelectuale interbelice, realităţile epocii validau un plan optimist al inconştientului colectiv românesc susţinut de parcursul ascendent al societăţii româneşti de până la acea dată şi de realitatea inconturnabilă a existenţei „României Mari”, prezentată astfel prin opoziţie cu „România Mică” sau România Vechiului Regat, fondată cu şase decenii în urmă de junii generaţiei paşoptiste ajunşi între timp la maturitate politică.
Decimarea spiritului României interbelice de traumatizanta criză a celei de-a doua conflagraţii mondiale este complet insuficientă pentru a explica relaţia insidioasă dintre aşa-zisul „specific naţional” şi falsul sentiment de „malaise mioritic” aparent atât de răspândit ori (re)prezentat ca atare în societatea românească de astăzi. Majoritatea ţărilor europene, inclusiv în Occident, au experimentat în egală măsură atât realităţile directe ale războiului cât şi cele ale ocupaţiei străine. Nu există neapărat o „trăire” românească originală în tarele subdezvoltării ori în experienţa traumatizantă a războiului. România imediat postbelică ar fi urmat cu siguranţă un diferit parcurs de revenire dacă elitele profesionale, culturale şi economice ale României interbelice nu ar fi fost decapitate cu sprijinul direct al unei armate străine de ocupaţie şi al aparatului de represiune importat din Uniunea Sovietică.
Ceea ce s-a întâmplat însă în anii rigurosului experiment comunist din România a urmat la literă şi, mai ales, cu consecvenţă în timp, respectiv vreme de două generaţii, programul totalitar comunist de subminare a moralei colective a societăţii şi anihilare a liberului arbitru individual.
Aceste două componente programatice implicite ale PCR au fost direcţiile de acţiune esenţiale ce au contribuit la succesul procesului de neutralizare şi subordonare completă a individualului românesc faţă de statul totalitar şi clica amorală ce a profitat de pe urma acestuia în vremea Epocii de Aur a lui Ceauşescu şi anterior, în vremea regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Amputarea simţului proporţiilor, negarea oficială a oricărui angajament critic autentic, represiunea violentă şi fizică a oricărei disidenţe, condamnarea oricărei alternative fundamentate în pragmatism sau pluralism, reafirmarea zilnică a totalitarismului şi cultul liderului providenţial, toate acestea sunt coordonate definitorii ale dictaturii represive şi regresive a lui Ceauşescu, încununare a experimentului totalitar comunist în România.
Reflexia pesimistă şi generalizarea sentimentului neputinţei la nivelul întregii societăţi româneşti ante şi post 1989 sunt înainte de toate rezultatul direct şi principalul produs al ineficienţei economice, stagnării politice, şi nu în ultimul rând, al regresului social şi cultural profund generate de totalitarismul neostalinist al regimului Ceauşescu.
Generalizarea sindromului Stockholm în pături largi ale populaţiei şi actuala relaţie paradoxală a acesteia cu foştii călăi şi beneficiari ai regimului Ceauşescu sunt rezultatul îndelungatei coabitări cu absurdul umilitor al dictaturii comunist-totalitare articulată în jurul cultului personalităţii unui inept personaj sub-mediocru şi al familiei sale. Simţul proporţiilor a fost amputat în procesul de adaptare la absurd.
Cum mergem mai departe
După liniştea sinistră a totalitarismului comunist şi cea sufocantă din vremea regimului post-comunist al lui Ion Iliescu (1990-1996, 2000-2004), recuperarea unei stări conflictuale acutizate era probabil inevitabilă atâta vreme cât rădăcina răului totalitar nu a fost încă expulzată din societatea românească prin decomunizare şi recuperarea memoriei recente. Actualul conflict, oricât de disproporţionat şi lipsit de perspectivă ar părea la prima vedere, reprezintă în primul rând semnul emergenţei şi maturizării unei mase critice dedicate schimbării, precum şi confirmarea apariţiei unui sistem imunitar ce lipsea în urmă cu 23 de ani. Dacă România anului 1990 era o pradă uşoară pentru neo-fanarioţii regimului comunist, România anului 2012 nu mai este în aceeaşi situaţie. Poate că piesele de ansamblu nu au suferit schimbări majore, însă angrenajele cheie sunt radical transformate.
Priviţi cu atenţie România de astăzi şi comparaţi-o cu România din 1990: diferenţa fundamentală între cele două fotografii constă în emergenţa lentă în această perioadă a unor elite profesionale autentice, prezente şi reprezentate în mediul privat, în spaţiul informaţiei publice, în sectorul instituţiilor cheie ale statului, şi nu în ultimul rând, în interiorul unora din autorităţile publice. Pentru o mai bună vizibilitate şi înţelegere, trebuie să amintim aici (în ordine absolut aleatorie): vârfurile sistemului judiciar şi al structurilor de organizare a instanţelor judecătoreşti, structurile comunităţii de informaţii şi cele militare afiliate NATO, mediul antreprenorial concentrat în sectoarele competitive ale economiei, elitele profesionale din domeniul juridic, fiscal, contabil, financiar-bancar, audit, consultanţă de management, investiţii şi de afaceri, jurnaliştii de excepţie ai presei independente, micro-comunităţile din domeniul ştiinţific, academic, şi al educaţiei în general, ce se bucură de recunoaştere internaţională, şi deloc în ultimul rând, întreg mediul cultural românesc afiliat valorilor societăţii deschise şi dialogului cultural în contextul valorilor civilizaţiei occidentale. Toate aceste insule de profesionalism, chiar dacă sunt în inferioritate numerică, beneficiază de avantajul poziţionării în zonele importante strategic din partea competitivă a economiei, a spaţiului public şi al instituţiilor statului, având acces la principalele resurse de competenţă, informaţie şi conexiuni privilegiate cu Occidentul.
Aceste noi elite profesionale sunt conectate la valorile occidentale, definindu-se prin competenţă şi ataşamentul principial şi de fond la regulile ce permit libera selecţie a valorilor, factorul esenţial de competitivitate şi progres social. Faliile de demarcaţie între aceste elite profesionale autentice şi elita cripto-comunistă susţinută de numeroşii impostori ai status-quo-ului tranziţiei sunt centrate în jurul binoamelor competenţă-impostură, concurenţă-clientelism, lege şi fărădelege. Liniile de front puse în evidenţă începând din această vară în domeniul judiciar, constituţional şi în spaţiul comunicării publice sunt deschise exact în jurul acestor valori şi, respectiv, contra-valori.
Plagiatul primului-ministru, numirile din Educaţie, epurările de la ICR, IICCMER şi TVR, contra-loviturile Parlamentului şi reacţiile la rechizitoriile din ce în ce mai intruzive în sistemul clientelar al elitei cripto-comuniste, recentele nominalizări pentru şefia Parchetului ICCJ şi DNA, proiectele de contra-reformă în justiţie şi educaţie, anunţatele planuri de revizuire a Constituţiei, toate se înscriu în acelaşi efort general de contra-reformă a statului şi a domeniilor cheie ale societăţii ce are ca miză finală reafirmarea prevalenţei imposturii, clientelismului şi fărădelegii. Numai că vremurile s-au schimbat sensibil din 1990 până în prezent, tot aşa cum, sub presiunea contextului internaţional, libertatea de acţiune a elitei create de statul totalitar comunist s-a modificat substanţial între decembrie 1947 şi decembrie 1989, în defavoarea acesteia din urmă.
În contextul în care epurările fizice generalizate, ce erau posibile în anii ’50 sub protecţia tancurilor sovietice, au devenit astăzi un tabu absolut ce riscă să atragă în mod automat competenţa Curţii Penale Internaţionale, trebuie notat de asemenea dezavantajul structural existent între controlul de tip clientelar exercitat de actuala elită cleptocratică şi mult mai eficientul control al politicii de cadre exercitat într-un stat totalitar, aşa cum era politica de cadre a sistemului represiv patronat de PCR. Oricât ar fi de periculos primul, nu suferă comparaţie cu eficienţa celui de-al doilea: între persuasiune prin şantaj şi transformare prin frică există o diferenţă notabilă de randament. În vreme ce clientelismul subordonează temporar, totalitarismul transformă definitiv.
De asemenea, este util de observat faptul că asaltul împotriva acestor insule de profesionalism şi competenţă se face din exterior, mizând în principal pe subminare internă şi influenţare/cointeresare, acolo unde este posibil, însă mai presus de toate, asaltul este realizatdin poziţia barbarului ce a fost izgonit din cetate. Chiar dacă este ofensiv în manifestare, asaltul contra-reformei este montat esenţialmente din poziţii defensive, contextul extern şi perspectiva strategică internă pe termen mediu şi lung defavorizând net partizanii trecutului în cazul unui război de uzură. Şi un război de uzură este ceea ce îi aşteaptă pe aceştia chiar şi în cel mai optimist scenariu posibil pentru ei.
Dacă vă îndoiţi de forţa şi vitalitatea acestui arhipelag al insulelor de profesionalism din România, trebuie doar să vă reamintiţi cine duce în spate şi cine ţine în mişcare zi de zi mecanismele minimale absolut necesare pentru funcţionarea statului şi a economiei în general şi cam care ar fi nivelul potenţial de randament şi performanţă al ţării dacă România nu ar fi parazitată de o vastă reţea de familii clientelare angrenate teritorial pe fostele structuri ale judeţelor comuniste introduse în 1968 de Ceauşescu ca alternativă „naţională” la regiunile şi raioanele de import sovietic.
Fiind o contra-reacţie la un fapt deja împlinit în punctele vitale ce protejează vectorii schimbării, atât din interior cât şi din exterior, cursa contra-cronometru în care aleargă partizanii trecutului reprezintă expresia unui pariu cu timpul deja pierdut din start. Politicienii care îşi asumă astăzi riscul de alege greşit îşi joacă implicit libertatea şi destinul personal în viitorul cât se poate de apropiat.
