A mai ramas, din 2004, doar un trimestru. Datele economice ne indreptatesc sa fim optimisti. E cert ca inflatia nu va trece de 9% iar cresterea PIB-ului va ajunge probabil dincolo de 6%. Ceea ce nu inseamna ca vom avea un sfarsit de an usor. Dimpotriva, sunt inca multe probleme de rezolvat.

Batalia cea mai dura va fi pentru o crestere economica sanatoasa, bazata daca nu neaparat pe plusuri de competitivitate si eficienta, macar pe disciplina financiara si salariala. Numai asa va putea fi pregatit terenul pentru continuarea dezinflatiei in 2005.

O problema grea continua sa fie calitatea cresterii economice. Romania nu are nevoie de o crestere pentru ... crestere, prin productie nevandabila. Dar cresterea de buna calitate presupune oprirea din cursa a acelor intreprinderi (de stat) ce-si permit luxul de a fi nerentabile, obligand populatia si societatile comerciale competitive sa le accepte indolenta, nepriceperea si risipa.

Intreprinderile indolente au invatat sa spuna: "Las’ ca merge si asa!"... Si chiar sa creada ca "merge si asa", cum a mers atatia ani, apoi sa pretinda guvernului sa blocheze concurenta, sa le accepte schemele incarcate si delasarea. Societatea romaneasca s-a ales astfel cu multe note de plata usturatoare.

Exista alternativa? Bineinteles: pompa de oxigen pentru oferta. E timpul ca statul sa-si oblige intreprinderile sa produca mai mult si mai bine. In acest fel, si-ar vinde produsele si ar obtine bani pentru furnizori, pentru plata datoriilor la buget si la banci, pentru salarii.

Ar putea insa statul sa obtina intr-adevar, de la intreprinderile sale, produse competitive, care sa fie cautate pe piata interna si la export? Si sa ajungem astfel la un raport optim intre cerere si oferta pe piata de consum? Fara indoiala ca un astfel de rezultat e posibil, dar numai prin asigurarea unui climat de rationalitate contractuala, monetara, fiscala si salariala.

Mai ales acum, cand inflatiei incepe sa i se retraga rolul de inlocuitor de productivitate, de eficienta, un climat sanatos in economie este nu numai posibil. Este obligatoriu.

Desigur, o astfel de apasare pe pedala de acceleratie nu poate fi facuta la intamplare. E nevoie de cateva repere care sa arate drumul cel bun. Ca sa fie evitata o eventuala ratacire din cauza grabei.

Actualul sistem de salarizare, cu multe reflexe din trecut, intretine somnul tuturor celor obisnuiti cu un cunoscut cantec de leagan: "Ei se fac ca ne platesc, noi ne facem ca muncim". Fiindca un salariu mediu lunar de numai 150 de euro pe luna, suma platita in "dulcele" stil egalitarist, nu stimuleaza pe nimeni. Dar nici nu poate fi urcat fara o crestere de productivitate.

Apoi, e timpul sa ne dezvatam sa facem raportul intre salarii si preturi. Si sa ne obisnuim cu un alt raport: intre salarii si eficienta muncii. In tarile in care concurenta domina piata, intreprinderile sunt nevoite sa stimuleze munca pentru a supravietui. Altfel dispar. La noi, in schimb, inca merge in stil vechi. Dar cat timp o sa mai mearga?

Sigur, se poate motiva ca spirala inflationista a antrenat, in vartejul ei prelungit, un lung sir de crize: a creditului intern, a valutei, a productiei si a consumului. Toate aceste crize se sting. Incet, dar se sting. Acum se simte si aici nevoia unei accelerari. Directia cea buna nu poate fi alta decat indreptarea economiei cu fata catre piata.

Cuplata cu educarea populatiei intr-un spirit nou: cel al economiei de piata.

Pe piata, consumatorii exprima cererea de bunuri si de servicii: o suma de nevoi, de dorinte, de placeri si chiar de capricii. Conditia satisfacerii lor fiind castigul optim. Cererea neacoperita cu bani nu este solvabila si deci nu conteaza.

Producatorii, la randul lor, exprima oferta de bunuri si servicii: suma rezultatelor activitatii economice. Arma lor fiind competitivitatea. Pentru ca si intre producatori are loc o intrecere interna, castigatori fiind cei care produc mai mult, mai ieftin, mai bine.

Normal ca banii apar si aici, intrand in joc in faza finantarii afacerilor ce abia se infiripa si fiind regasiti, in final, sub forma de profit.

Pana acum, marile intreprinderi de stat au stins motoarele competitiei economice si au aprins un singur bec: pretul. Au umflat si umfla preturile, facand inflatie. Asta insa nu-i economie de piata. Arma cea mai eficienta, in mana statului, pentru a-si obliga intreprinderile sa se trezeasca din vis si sa treaca la treaba este concurenta.