Nici nu a apucat bine Al-Jazeera sa transmita primele imagini cu ziaristii romani luati ostatici de teroristi - carora li se adauga un cetatean american, de origine irakiana - iar Marie Jeanne Ion sa avertizeze ca este fals ca organizatia care i-a rapit ar cere bani si, iata, a si inceput un alt cosmar, cel al negocierilor.

Realitatea este, asa cum semnaleaza toate oficialitatile avizate in lupta cu terorismul, ca situatia jurnalistilor romani se complica pe zi ce trece. Pentru ca atat rapirea acestora este atipica, cat si modul in care a fost declansata procedura de negociere pentru eliberarea acestora.

Tinand cont de aceasta caracteristica, sa vedem ce trebuie sa faca si ce nu trebuie sa faca autoritatile de la Bucuresti.

Este neobisnuit in practica rapirilor din Irak faptul ca nu li s-au confiscat jurnalistilor si omului de afaceri Muhamad Munaf, inca din primul moment, telefoanele celulare. Dimpotriva. Exista, in acest moment, certitudinea ca circa o jumatate de ora jurnalista de la Prima TV a avut telefonul in functiune.

In acest interval de timp, a reusit sa poarte convorbiri, sa transmita si sa primeasca SMS-uri. Mai mult chiar, in cursul zilei de miercuri, ea a fost contactata telefonic de catre colegii de la televiziune, aparatul a sunat dar, in mod repetat, apelurile au fost refuzate.

Un alt element atipic, apreciaza toti specialistii, este transmiterea unei casete video cu imaginea celor patru ostatici la scurt timp de la rapire. De obicei, organizatiile care au revendicat rapiri au tinut in tensiune statul respectiv cel putin o saptamana, inainte de a transmite primele informatii privind situatia ostaticilor.

Un alt element ciudat, din nou afirma partenerii nostri externi, care au experienta unor asemenea situatii, este fundalul utilizat pentru prima inregistrare video, predata in cursul dupa-amiezii de miercuri televiziunii Al-Jazeera. Care este neobisnuit. Si cum spuneam, atipic este si modul in care a debutat actiunea de salvare a ostaticilor.

Pe de o parte, puterea de la Bucuresti, in primul rand prin implicarea directa a presedintelui Traian Basescu, a facut apel, asa cum este si normal, la serviciile partenerilor nostri NATO. De altfel, Statele Unite au si anuntat ca se implica, in mod direct, in actiunea de eliberare. Utilizand, in acest sens, vasta experienta dar si logistica de care dispun. Optiunea este corecta.

Ar fi fost cel putin periculos ca soarta ziaristilor romani sa fie lasata pe seama generalului de la Buzau care, vezi-Doamne, conduce logistic operatiunile din strainatate.

Pe de alta parte, in mod aproape brutal - ca sa nu spun violent si scandalos -, in actiunea de eliberare a jurnalistilor romani s-a interpus un controversat om de afaceri, Omar Hayssam - cu grele dosare penale la activ, membru de vaza PSD, aproape nelipsit din vizitele prezidentiale ale lui Ion Iliescu si al carui frate este dat in urmarire internationala pentru ca a finantat Al-Queda.

Fara sa fie de nimeni solicitat in acest sens, Omar Hayssam iese din spitalul de neuropsihiatrie, ia legatura cu Muhamad Munaf - omul de afaceri irakiano-american care i-a insotit pe jurnalisti la Bagdad - dupa care isi trimite un emisar in capitala irakiana, pe Aiman Asha, in postura de negociator. Si anunta ca pune la bataie patru milioane de dolari in acest scop.

Si asta in timp ce Marie Jeanne Ion avertizeaza insistent ca nu s-a pus problema unei rascumparari. Rapirea este politica si urmeaza imediat dupa difuzarea sondajului de opinie CURS si vizitei in Irak a lui Basescu. Dupa care Omar se reintoarce la neuropsihiatrie. De aici si concluzia ca nu numai rapirea in sine, ci si debutul negocierilor se desfasoara dupa un model neobisnuit.

Pozitia autoritatilor de la Bucuresti este corecta atunci cand anunta declansarea unor investigatii asupra ciudatului cerc de persoane de care am amintit mai sus. Inclusiv prin studierea - speram, in cooperare cu americanii - a unor inregistrari de convorbiri telefonice, purtate intre persoane din Irak si irakieni aflati in Romania. Dar nu este suficient.

Actiunile de eliberare sunt operatiuni extrem de sensibile. Care, daca esueaza, sunt fatale pentru ostatici. In mod traditional - iata cat de repede se faureste o traditie dramatica - organizatiile politice ii utilizeaza pe ostatici drept un instrument de presiune asupra opiniei publice si guvernelor din statele de origine, in scopul retragerii trupelor de ocupatie.

Abia apoi, dupa ce s-au produs unele efecte in acest sens, ca alternativa pot fi lansate pretentii de rascumparare. Este o perioada lunga si grea, de investigatii, de tatonari si de negocieri. Pana cand se ajunge la chestiunea rascumpararii, autoritatile romane ar face bine sa incredinteze soarta celor trei pe mana americanilor.

Abia cand se va discuta serios de sume de bani, serviciile secrete romane ar putea prelua initiativa. A lasa o asemenea operatie pe mana unor afaceristi controversati este crima curata.