Anul Nou ne-a adus un car de urari. Individuale, de la rude, prieteni, colective, de la presedinte, prim-ministru. Avem deci si drepturi colective, in frunte cu acela de a fi felicitati de presedintele tarii, oricine ar fi el si oriunde ar fi el, si de prim-ministru, in aceleasi conditii.
Ni s-a spus de atatea ori sa avem un an mai bun, mai plin de bucurii, incat formula, ca de obicei, n-a mai impresionat pe nimeni. Si in acelasi timp, scumpirile lucrau incet, luand locul urarilor, inca din prima zi a anului 2006.
Sunt aproape sigur ca nu la asta se referea presedintele Basescu atunci cand ii spunea unui reporter, in noaptea Anului Nou, ca n-are nici o sansa sa scape de surprizele domniei sale in anul care tocmai se itea prin fumul petrecerii si ghirlandele care ii inlantuiau pe petrecareti cam cum ne inlantuie pe noi toti, petrecareti sau tristi pur si simplu, preturile, pe zi ce trece mai mari si mai
tari. Cu alte cuvinte, nu stiu daca vom trai bine. Ceea ce stiu este ca vom plati bine, adica mult. Bine din punctul de vedere al celor platiti, nu si al platitorilor, adica al tuturor. Sau, ca sa fiu mai exact, vom plati mult si bine. Asta nu e, insa, o surpriza. Ziarele au scris de aproape o luna ca vin scumpirile, asa cum au scris, asta-vara, ca vin inundatiile.
E drept, nu cu o luna inainte, atunci, ci cu mai putin, cat poate prognoza meteorologica.
Asadar, avem inundatii vara si scumpiri iarna. Frumoasa viata, bine mai traim. Explicatiile nu tin loc de scutiri: ca sa ne aliniem cu unii si cu altii, ca asa e in Uniunea Europeana.
Alte obiceiuri ale Uniunii Europene, cum ar fi o mai atenta supraveghere a moralei functionarilor, o mai dura reprimare a actelor de coruptie, o mai scazuta poluare a aerului, nu ne grabim sa le preluam, pentru ca nici nu ni se pretinde sa facem totul deodata. Scumpirile, insa, ele nu mai au timp sa astepte.
Scumpirile nu mai au rabdare cu noi, desi maririle de salarii au o rabdare, ingereasca as zice, daca n-ar fi mai degraba draceasca.
Te intrebi daca, atunci cand prim-ministrul, oricare ar fi el, repet, iti ureaza sa ai un an mai bun, el nu se gandeste cat de ciudat suna aceste cuvinte din gura cuiva care tocmai a semnat ordonanta de scumpire a gazelor, prima dintr-un an care va mai cunoaste inca doua, pana sa ajungem la nivel european. Cu PIB-ul romanesc ne indreptam decisi catre preturile europene, inteleg.
E o fatalitate sau doar o neatentie a guvernantilor? Desigur, aceste mariri nu puteau fi evitate, procesul e de lunga durata si acum vedem doar varful aisbergului, al carui volum imens e ascuns in istoria de dupa 1990 si in toate ezitarile reformei si ale asa-zisei reforme practicate de guvernanti, oricine ar fi fost ei.
Daca cei de azi misca mai bine decat cei dinainte, daca legislatia reformista pare sa se urneasca, ea nu poate grabi in asa masura cresterea economica incat scumpirile sa ne para floare la ureche. Cand, de fapt, ele n-ar parea astfel nici unor oameni deprinsi cu prosperitatea, ceea ce nu e cazul cetatenilor din Romania.
Ceea ce vreau sa spun, mai spre final, este ca, daca atunci cand un cetatean ii ureaza unui prieten sau unei rude "un an nou bun", el o face din inima; cand un presedinte sau un prim-ministru face aceeasi urare unei natiuni intregi, el trebuie sa o faca si din programul de guvernare, cu alte cuvinte sa se bazeze pe altceva decat se bazeaza simplul cetatean.
Altfel, ramanem la aceleasi vorbe goale care flutura in jurul nostru ca niste maneci ale unor camasi imbracate de oameni cu bratele taiate. Or, preturile astea ne cam taie elanurile, odata cu veniturile, si-asa prea mici.
